Două picături

Îngemănînd trecutul într-o rază
Cu cele două lacrimi pribegite,
Exasperarea doar ne mai păstrează
Pe noi, ca putregaiuri infinite.

Şi-n para focului de lemne arse
Ca două picături de vis, stinghere,
O patimă a cerului se sparse
Şi am rămas striviţi de emisfere.

În urma noastră lunecau pustiuri
Spre taina undelor tot mai fugare,
Iar timpuri sfîşiau în nori tîrziuri
Rănite de-o inversă întîmplare.

Fugeai spre două lacrimi reci şi ude
De-atîtea flăcări stinse în privire,
Şi se plîngea o toamnă că n-aude
Decît de-un prag trecut în amintire.

Plutea pe cer enigma tuturora
Din asprele însemne ale nopţii,
Şi-n miezul clipei se frîngea şi ora
Ca două picături între proporţii.

Şi între libertăţi tot mai abstracte
Din frunzele ucise curgea singe,
Iar mugurii de ceaţă dinspre noapte
Luau, în parte, parte spre a-mi plînge.

Eu doar plîngeam, ori nu, ca orişicine,
Rîzînd de orga vîntului prin ploaie,
Plîngeai destul, destul spre-a-mi aparţine
Simţind cum pribegia mă îndoaie.

Şi a mai fost, îngemănînd trecutul
Cu două lacrimi triste şi-nrobite,
Să ne păstreze-ntregi necunoscutul
Ca pe aceleaşi umbre răstignite.

Un ordin hărăzind o lege-n ape
Se-ntinde neştiut şi pe pămînt,
Doar vulturii mai vin să se adape
Cu aripile arse de avînt.

Reproş vinovat

Stînd la rădăcina nopţii
sfîrtecat de şoapta palmelor răstignite,
îmi spintecam lacrima ochilor
cu privirile tuturor nevinovaţilor lumii,
ca să pun palmele de foc
deasupra
palmelor de gheaţă
care vor sta deasupra
palmelor de foc
ce ţin în căuşul palmelor lor
palmele arse
şi palmele degerate
ale privirii nevinovaţilor lumii.

Şi doar la rădăcina nopţii
am înţeles că nu doar crimele,
într-un deplin înţeles,
se numesc crime, pentru nevinovaţi.

Numai pentru cei nenevinovaţi
nu se numesc crime.

Ei au un postament de foc,
foc al cerului care lumină
faptele lor nevinovate în vinovăţia lor
deasupra nevinovăţiei nevinovaţilor.

Şi numai pîrîul sîngelui le şterge pe toate.

Şi numai pîrîul lacrimilor le ştie pe toate.

Şi toate se adună la rădăcina nopţii.

Şi toate sînt vinovate de nevinovăţie.

Frunză verde depărtare

Frunză verde depărtare
Ai fost cîndva zbuciumare,
Fată fără de hotare.
Apă-mprăştiată, rece,
Haide fată, te-oi petrece,
Cerul trebuie să plece.
Şi ridică acum clipa
Precum umbletul aripa,
Peste fete-i doar risipa.

Frunză verde rătăcire
Ai fost cîndva amintire,
Fată fără împlinire.
Abur rece de-ntîmplare,
Haide fată şi fii tare,
Cerul e doar o eroare.
Şi din noapte te ridică
Să îmi fie mie frică,
Fată mare, fată mică.

Frunză roşie de nucă
Ai fost cîndva dor de ducă,
Fată-n ceruri te aruncă.
Apă-n abur de ursită
Haide fată, fii iubită!
Cerul tot e o ispită.
Cer topit tu înverzeşte,
Să văd clipa omeneşte,
Fată, fată, fericeşte!

Frunză galbenă de sînge
Ai fost cîndva... O, nu plînge,
Fată, lacrima înfrînge.
Apă prinsă-n rădăcină
Haide fată, fă lumină,
Dimineaţa o să vină.
Şi spre noi în ochi ridică
O privire fără frică,
Noaptea-i mare, noaptea-i mică.

Cîntec de nuntă

Cum, demult, cîntam credinţa sfîntă
Am rămas tîrziu la nunta ta,
Şi doar amintirea ta cuvîntă
Despre tot ce n-ai să poţi uita.
Şi tot cerul nopţii se ridică
Pe sinistre genele-i albastre,
Mă priveşti în suflet şi mi-e frică
Şi-au rămas dezastrele sihastre.

Ca un paradox al vechii clipe,
Eu privirea nici nu mi-o privesc,
Şi-au rămas în pribegiri ispite
Pentru-a cugeta un gol firesc.
Tu te roagă frunzii-n rătăcire
Să îmi şteargă lacrima pribeagă,
Am destulă moarte-n amintire,
Moartea şi de nunta ta mă leagă.

Iar tăcerea mea e-o-ntreagă zare
Peste care ochii-ţi odihneşti,
Spumegînd pe-un val de depărtare
Doar instanţele îmi sunt lumeşti.
Înrobit, pe fardurile nopţii,
Vag eu ţi-am rostit o-nchinăciune,
Într-o-nrîurire de proporţii
Nunta ta e-un fel de rugăciune.

Înălţarea zilelor trecute
Mă zdrobesc şi totuşi mă îndeamnă,
Dar o coasă veche tu ascute,
Că-i aşa cum îţi spuneam. E toamnă.
Şi cu mîna-n chip de flăcări pale,
Ochii mei îi arde şi-i închide,
Am venit la ziua nunţii tale,
Ieşi la poartă. Poarta larg deschide.

Drum

Prin cer bătut de ploi şi vînt
Am colindat o vreme,
Azi, rătăcind pe-acest pămînt
Vin îngeri să mă cheme.

Şi plec adesea capu-n jos,
Nu pot privi spre stele,
A fost şi bine şi frumos
Cînd eram printre ele.

Şi rătăcesc şi mă-nconjor,
Mă clatin plin de patimi,
De cer adesea îmi e dor
Şi-l regăsesc în lacrimi.

Alerg desculţ, omătu-i alb
Şi urma-mi e de singe,
Mă uit în urmă, cad şi rabd,
Doar sufletu-mi mai plînge.

Deasupră-mi bat şi vînt şi ploi,
Deasupră-mi e furtună,
Poveştile se spun în doi
Trăindu-se-mpreună.

Eu spun povestea către cer
Şi ea se pierde-n ape,
Trăind tristeţi, trăind mister,
Departe şi aproape.

Şi se-ntîlnesc pe nu ştiu cînd,
În aburii de noapte,
Adună vorbele din gînd
În rădăcini de şoapte.

Şi se aud prin cer ades
Cum robii se închină,
Eu am rămas şi am ales
Pămînt contra lumină.

Mi-e dor de cer, dar tot rămîn
Să mai colind pămîntul,
Aş tot pleca, dar iar mă-ngîn
Cu trăsnetul şi vîntul.

Dau foc cuvîntului în pumn
Şi-l sting ades cu lacrimi,
Şi-n pulberea arzînd în scrum
Rămîn aceleaşi patimi.

Dînd nume

Iubita mea, nu mai privi spre munte,
El e cuprinsul paşilor în doi,
Doar norii-n rotocoalele cărunte
Privesc fără de milă peste noi.
Din munţi am cumpărat blestemul mării
Ce mă lega de zidul plin de moarte
Şi, ca un semn, pe ceasul depărtării
Am pus mereu speranţele deşarte.

Şi mai rosteşte sacadat poemul
Ce-n litere de sînge a fost scris,
Îmi dă tîrcoale noaptea cu îndemnul
Acelor creste legănînd abis.
Am pribegit în munţi odinioară
Cu apele în susur de văpaie,
Dar cerul peste munte se coboară
Şi roua dimineţii-n ochi şiroaie.

Să nu priveşti spre muntele-n furtună,
Prea multe dintr-odată s-or ivi
Şi-n mine vei fi tu, şi împreună
Ca doi copii dezastrul vom privi.
Tu ai să-mi spui chemarea împlinirii,
Cînd vulturii roti-se-vor sub stele,
Şi din cascade, strana amintirii,
Va legăna-n pădure gînduri grele.

În nimbul crestelor cu capre negre,
Un chip de zeu privirea va veghea,
Şi-n jurămîntul focului din pietre
Ai să rămîi tîrziu, tîrziu, a mea.
Atunci să spui pădurii seculare
Pămînt îmbrăţişat de cer în rugă,
Şi-om fi aproape cît e depărtare
În pasul cerbilor ce dau să fugă.

Împreună

Stai liniştită, încă mai e vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Mai prinde-mă de mînă, nu te teme,
Sînt lîngă tine şi voi sta aşa.

Ce crezi acum cînd noaptea-i peste viaţă?
Curînd, curînd, în neguri amîndoi,
Din ce în ce se-mbracă totu-n ceaţă,
Nu mai vedem privindu-ne-napoi.

Din ce în ce şi urmele se curmă
În timpul ce-l avem să ne privim,
Dispare-o oră şi rămîne-n urmă,
A doua oară n-o s-o mai trăim.

Atît a fost sau alţii-au vrut să fie,
O clipă doar şi infinit apoi,
Rămîn mereu, precum demult, se ştie,
O umbră a privirii dintre noi.

Eu încă stau sub plopii singuratici
Sub cerul nopţii trist şi nevăzut,
Doar anii mei se zbuciumă sălbatici
În clipa care-a fost şi a trecut.

Stai liniştită, va mai trece vreme,
Aprinde-n amintirea mea un foc,
Şi-ţi aminteşte-n taină, nu te teme,
Din cînd în cînd de umbra unui loc.