Setea de nălucă

Exist ca o taină cu gîndul,
Amprenta îmi e semnătura,
Iar palma aceasta-i măsura
Ce-n două împarte tot rîndul.

Prin vorba din visele tale
Alerg ca un trup de furnică,
Şi-atît mi-e de rău şi de frică
Dar tot te aştept pe-a ta cale.

Pătînd sinonime cuvinte
Pun bază pe ultima şoaptă,
Ca totuşi în ultima faptă
Să plec înapoi şi-nainte.

Ferit, peste-o soartă cumplită,
Un gînd răstignit mă răpune,
În era credinţei, să sune
Ca zvîcnet şi dor de ispită.

Atît cît acum îmi e sete
Mai multe izvoare şiroaie,
Dar beau numai apă de ploaie,
Şi mîngîi doar vagi siluete.

A vifor cu rang de văpaie
Se zbuciumă-n toate infernal,
Iar noapte îmi este însemnul
Şi alte izvoare şiroaie.

De-acum am stindardele rupte,
Şi pragul de noapte îmi cere
Fundalul eternelor ere:
Doar văi cu prăpăstii abrupte.

În zi şi în noapte mi-e sete,
Şi-i mîl, numai mîl în izvoare,
Şi plouă. Şi ploaia mă doare,
Doar umbrele trec, incomplete.

Şi iar de ce?

Apoi, de ce? De ce nu plîng?
De ce nu rîd şi nu-s mişcat
De tot ce e adevărat
Şi doar durerile le strîng?

De ce ca Sfinxul în tăceri
Mi-arunc privirea către cer,
Cătînd înaltului mister
Apus şi mort fără dureri?

De ce? De ce nu pot să plîng
Şi n-am nici gînd, nici fericiri,
Nici împliniri şi nici iubiri,
De ce în minte-atîtea strîng?

Aşa, cu fruntea aplecată
Îmi cînt eterna rugăciune,
Şi mă închin cu sfiiciune
Spunînd în taină: “Niciodată”!

Dar dacă n-am nici cui le zice,
Le strîng pe coala de hîrtie,
Şi-apoi le-aş da cu dărnicie
De cineva ar fi ferice.

Dar nimeni nu se-ntreabă vreodată
De am privirea-n somn însîngerată
Cînd mă semnez cu vocea mea uitată
Spunînd, mereu şi veşnic,“Niciodată”!

Exil

Retras în grota mea sinistră,
etern presat de gînduri mari,
Sfărmat în falduri şi cornişe,
rămîn pustiu printre gheţari.
M-afund în sfera glaciară,
mă prinde-n veşnicia ei,
Rămîn de-a pururi exilatul,
exil îmi e groapa cu lei.

Retras în lumea sechestrată
mereu mă duc spre înapoi,
Punînd ca semn de încheiere
destinul împărţit la doi.
Mă-nchin în sfera mea perfectă
păstrînd oceanul îngheţat,
Sînt mîndru doar de şoapta spusă
şi mă las veşnic exilat.

M-acceptă tainic astă lume
cu tot accentul meu de ieri,
Dar nu mă-nchin către minciună,
voi pune gîndu-mi barieri.
Rămîn în sfera glaciară,
rămîn etern teribil vis,
Însingurat cu tot cu viaţă,
ca un zadarnic compromis.

O lume rece ce scînteie
o văd cu ochii mei, orbind,
Dar orice-aş spune şi aş face,
mă regăsesc, în gol privind.
Degeaba fac o faptă bună,
eu tot altfel sînt înţeles,
Şi viaţa mea, deja uitată
e un exil mereu cu sens.

Reproş

Degeaba numit-am iubire,
O şoaptă a urii ne cheamă,
Şi totul din marea zidire
E piatră, mormînt fără seamă.
Cu gîndul secat de nefiinţă
Te-aseamăn cu fata morgana,
De totul a fost bună ştiinţă
Te uită cum sîngeră rana.

În timpul sortit, gînd năvalnic
Te cheamă în ziua ce vine,
Şi trece absurb şi zburdalnic
Ca o despărţire-ntre destine.
Dă vorbe prin fapte destinul
Şi plîngi pe credinţa-mi de sînge,
Rămîn veşniciei străinul
Ce viaţa cu sine îşi strînge.

Şoptesc pentru tot ce-o să fie
Blestemul nescris al iubirii,
E tot ce mai am ca mîndrie
Din toată speranţa-mplinirii.
Visat-ai castel pe nisipuri,
Priveşte-l cum azi se dărîmă,
Şi-mi juri pe netrebnice timpuri
Că tu eşti, chiar tu, o fărîmă.

Zăpadă e viaţa-mi trecută,
Zăpadă şopteşte zefirul,
Şi toamna prin mine-mprumută
Din moarte, tăcut, elixirul.
Dă-mi viaţă să-ţi spun ce e viaţa,
Să uit să mai mîngîi pustiul,
Că uite, mă-nvăluie ceaţa
Şi-n vorbă răzbate tîrziul.

Întinde o mînă spre mine
Oricum e totuna. Totuna
E gîndul ce bate spre tine
Şi-n noapte mă ceartă într-una.
Plecat-ai prin fapt de iubire
Din plînset ce zbuciumul cată,
E totuşi o tristă-mplinire,
Dar nu, nu mă-ntorc. Niciodată!

(Am scris în ritmuri de catren
bătînd peronul şi în tren,
Am scris un gînd ce încă doare
în tren, în noapte, în picioare.
Cînd gîndul vechi mă tot bătea
plecam tîrziu din Reşiţa,
Şi cum scriam uitînd de viaţă
La Severin e dimineaţă).

Cuvînt şoptit

Cîntă-o lebădă în noapte
Peste viforul şoptit,
Eu pieri-voi printre şoapte
Chiar prin tot ce am iubit.

Cîntă-n urmă fără teamă
Către steaua ce o cată,
Eu mă duc, iar ea mă cheamă,
Inima mi-e ne-mpăcată.

Din hotarul aşteptării
Visul meu spre ceruri bate
Şi, ca semn al întrebării,
Stau iubirile uitate.

N-am decît un dor de viaţă
Ca să nărui despărţirea,
Şi să scald în foc de ceaţă
Viforul şi nemurirea.

Împlinesc cununi de stele
Spre a priveghea destinul,
Sărbătoarea zilei mele
Tot va lumina suspinul.

Cîntă-o lebădă şi moare,
Viaţa mea e viaţa ei,
Orice întristare doare,
Plînsul nu mai are zei.

Viaţa mea

Doamne, dă-mi ce n-am din toate
Şi ia-mi tot ce vrei să-mi dai,
Dar mă lasă-n libertate
Să-mi pierd vorbele prin grai.
Viaţa mea-i o urmă-n urmă,
Pas al umbrelor din suflet,
Şi cînd drumul mi se curmă
Mai rămîn doar gînd şi umblet.

Nu-mi împrumuta secrete
Pentru gîndul meu cazon,
Căci mă trec pe îndelete
Şi-l înving pe Cupidon.
Viaţa mea de-i nemurire
Eu mi-o-mbăt cu scrum de sare,
Vreau o clipă de-mplinire
Şi să pier în zori de zare.

Am un drum ce-mi spune tare
Că se-mparte ne’ncetat,
Şi în nopţi de aşteptare
Mă simt eu îndepărtat.
Viaţa mea! O, nu-i nimica,
Stau atîţia să mă-nvingă,
Mă arăt că le-aş şti frica
Dar răspunsul vrea să-i frîngă.

Demon sînt cînd spune-o lume
Şi pot fi chiar Dumnezeu,
Dar rămîn un simplu nume
Şi sînt veşnic numai eu.
N-am decît o primăvară
Pentru vara care vine,
Şi-o aştept seară de seară
Spre a-mi vorbi despre destine!

Nu cerşesc şi nici n-am milă
Însă viaţa mea-mi doresc,
Răbufnire de idilă
Dintr-un gînd copilăresc.
Dar, mă rog, am vorba plînset
Şi zîmbesc cu ochi de gheaţă,
Ca să zbor în al meu umblet
Către şoaptele din ceaţă.

Sînt problemă din problemă
Ca să fiu ceea ce sînt,
Iar apoi răsar dilemă
Şi prin viaţă mă avînt.
Umbra tristului zburdalnic,
Ce se zbate-n gînd de iarnă,
Mă aşteaptă, plînge falnic
Şi vor gînduri să mă cearnă.

Mă-nfăşoară-o sfîntă ceartă,
A luminii ce mă vrea,
Şi tot vrea să îmi împartă
Tot ce are viaţa mea.
Nu-mi da Doamne! Ai dreptate,
Mai există nori şi ceaţă
Şi mai zace-n laşitate
Chiar dorinţa mea de viaţă.

Întuneric

Mi se-ntunecă destinul
Şi mă-ntunec eu

mereu,

Cînd cuvîntul e suspinul
Rătăcesc un nor

în zbor.

Plouă taina amintirii
Şi mă plouă greu

mereu,

Pînge ploaia împlinirii,
Cînd mă cert şi-nving,

mă-ncing.

Fulgerul absoarbe focul,
Trăsnetul de-l sting

mă-nving.

Şi prin visuri asta-i totul,
Sînt ce pot şi pot,

un tot.