Şi bate ceasul, plec de-acum
Şi plec mereu pe-acelaşi drum,
E drumul meu pe care-l am
De cînd prin stele rătăceam.
Te-ai aşezat cu gînd senin
În visul meu de toamnă plin.
E toamnă, trebuie să pleci,
Maria mea, am ochii reci.
Şi ochii-ţi sînt la fel de reci,
Cu ochii-n lacrimi mă petreci,
Eu plec, dar unde nici nu ştiu,
Iar de-am să vin va fi tîrziu.
Cu şoapta-nceată îmi vorbesti,
Îmi spui că tot mă mai iubeşti,
Eu tac, rămîn cu a tăcea,
Adio deci, Maria mea.
Adio dar, şi sec şi crud,
Nici nu mai văd, nici nu aud,
E-un gol imens, pămînt şi cer,
Nimic nu-ţi dau, nimic nu-ţi cer.
Şi iar o iau de la-nceput,
Nici ochii nu ţi-i mai sărut,
Doar mîna ta, Maria mea...
Ai fost a vieţii mele stea!
Maria, plec, nu mă uita,
Rămîi pustie-n lumea ta,
Plecând la drum doar tu-mi ramîi,
Cu chipul tău mă mai mîngîi.
Cum nimeni nu-i mai poartă hram de soartă,
Adesea îmbrîncit şi alungat,
În calea lui înalţă-o nouă artă
Poetul, fiind mereu însingurat.
Prea mulţi se cred că îl cunosc prea bine,
Vorbesc atîtea, multe, neştiind,
Dar printre vorbe aspre şi puţine
Poetul e un veşnic suferind.
Cînd alţii noaptea albă-n gînduri cată
Şi se pretind mai sus şi mult mai sus,
Poetul, cu o viaţă întristată,
Se încălzeşte-n soarele apus.
Rupînd din viaţa sa propria viaţă,
Enigma-i o citeşti în soarta ta,
Şi bate drumuri prin noroi şi ceaţă,
Nu vrea să ştie gîndul a-şi uita.
Idilele sînt nopţile-i de taină
În care a visat şi-a tot sperat,
Dar îmbrăcat într-a vegherii haină
De-a pururi a rămas însingurat.
Poetul e un nume-al amintirii
Doar peste vreme nume el avînd,
Pătînd sintagma rece-a împlinirii
Cu ochii care rîd ades plîngînd.
Şi nu mai sînt reproşuri în condiţii
Cînd zorii vin o nouă zi grăbind,
Doar tîmplele-i arzînde-n repetiţii
Mai bucură poetul suferind.
Nici roua bucuriei n-o mai ştie
Ades nemaifiind, ades pălind,
Aprinde-un foc meschin ca o mîndrie
Şi-n timp ades el moare suferind.
S-au furat toţi trandafirii,
Lumea-i plină de decrete,
Peste cărţile nefirii,
Între şoaptele secrete.
S-au furat fără de lege
La comandă, într-o seară
Şi-n coroana unui rege
Au rămas doar flori de ceară.
S-au furat cînd a dat bruma,
Trandafirii-s fără urmă,
Întrecut-au hoţii gluma
Şi iubirile se curmă.
Au fost hoţi plătiţi de gîndul
Că doar spini au trandafirii,
Iar acum ne-a venit rîndul,
Reclădim firea nefirii.
S-au furat toţi trandafirii
Printr-o lege azi secretă
Şi se pune lanţ iubirii,
Măsurată-i la ruletă.
Astăzi dis de dimineaţă
S-a sfîrşit cu trandafirii
Nu mai sînt pe nici o piaţă,
Dăruim doar spini iubirii.
Voi răbufni fără să am o lege
Din amintirea ce ţi-o voi purta,
Ca ochii mei să poată înţelege
Am să conjug, mereu, pe a uita.
Şi pe deasupra stărilor civile
Eu voi semna pe actul de credinţă,
Şi voi jura pe ruguri şi pe zile
Că-mi vei rămîne cea mai dragă fiinţă.
Într-o coroană ce-ai s-o pui pe frunte
Va dăinui o clipă teama mea,
Şi voi trăi, un timp, retras în munte
Te voi iubi şi-apoi te voi ierta.
Ca un stindard în zbor de amintire
Voi lîncezi în focurile stinse,
Să te iubesc în trista-ţi împlinire
Pe crestele de trăsnete aprinse.
Dogoritor ca focul de-nceputuri
Privirile-ţi voi arde-n ochii tăi,
Şi făuri-voi zborul spre trecuturi
Pierzîndu-te pe alte şapte văi.
Un nume pe o coardă de chitară
Te va întoarce fără nici o veste,
Iar din fiinţa ta şi de pe-afară
Se va isca furtună şi poveste.
Cum peste timp tu vei uita de mine
N-ai cum să mă mai chemi la nunta ta,
Dar nici nimicul nu mă va abţine
Să fiu şi eu cu toată fiinţa mea.
Au să mă dea părinţii tăi afară
Ca pe un cerşetor, fără de milă,
Eu însă-ţi voi cînta de primăvară
Că vara-mi este, timpuriu, ostilă.
Cu un pahar umplut pe jumătate,
Îţi voi ura de timp şi amintiri
Şi mult noroc şi multă sănatate,
Cu lacrima neştearsă de priviri.
Să-nchini pocalul nostru de izbîndă,
Eu am să-nchin paharul de otravă,
Îmbrăţişa-voi trecerea plăpîndă
Căci de atîtea vorbe e bolnavă.
Să nu mă rogi cu lacrima fierbinte
Ca să primesc avansuri de apoi,
Te voi privi şi fără de cuvinte
Am să rostesc povestea, fără noi.
În gîndul meu călit în disperare
Focosul armei va veni să plîngă,
Iar cu cocorii-n zare voi dispare
Şi bucuria-n mine-o să se strîngă.
Fără vorbe, fără grai,
Dreptu-acesta să mi-l dai,
Să îţi cînt la nunta ta.
Cît îmi eşti faptă şi gînd,
Voi rosti vorba plîngînd,
Să înveţi pe a uita.
Fără glas, fără cuvînt,
Voi rosti frînturi de vînt
Şi-am să-ţi cînt cu viaţa mea.
Cît îmi eşti un pas de zbor,
Voi fi gîndul zburător
Ce lumina vrea să-ţi dea.
La o margine de drumuri,
În răscrucea vîntului,
Luminează negre fumuri
Aripa descîntului.
Ca un om cu faţa-n soare,
Spre deşarte unduiri,
Priveghează-n depărtare
Cruci de negre rînduiri.
Pe sub plopii fără umbră,
Încadraţi de-un cer sublim,
Ca un vifor moartea umblă,
Nepăsarea o privim.
Crucea stă mereu de veghe
Peste locul ce-a-ngheţat,
Doar la mii şi mii de leghe
Crucea-i trup adevărat.
Peste umbra depărtării
Se mai văd şi se citesc,
Din cuvintele uitării,
Scrisul celor ce iubesc.
Ca o undă fără nume,
Şoapte, rînduri şi blestem,
Anonim, ca un pronume,
Nici nu ştiu cum să-l mai chem.
În genunchi, în mîini cu-o floare
Pentru el, pentru trecut,
Jeluiesc fără uitare
Un soldat necunoscut.
Iar de nici nu se mai ştie
Cine-a fost şi ce a fost,
Şi-a dus moartea cu mîndrie
Şi războiul i-a dat rost.
Soldat pierit,
Descoperit,
Ce umbră tu mai porţi pe crucea ta?
Ai dispărut
Şi-ai apărut
Ca o nădejde de a nu uita.
Să închinăm acest pahar,
O veche taină ne încîntă
Să ne iubim fără habar.
Să priveghem cu ochi de soartă
Al vremii mers necontenit,
Şi să pornim pe-a lumii poartă
Ca să plutim spre infinit.
Rămîi, ridică astă cupă
Cu vinul negru de Cotnar,
În mine-i ceva să se rupă
Şi ţie să se dea în dar.
Iar vorba noastră-i prea departe
Şi mai departe decît noi,
Şi astfel noi sîntem departe
De vechile poveşti în doi.
Ridică-te din amănunte
Eu mîna dreaptă o ridic,
Cu toate cutele-mi cărunte
Primeşte-mă, atît mai zic.
Rămîi, ridică-ţi mîna stîngă
Privind acum pe chipul meu,
Poate-ai să vezi c-o să se frîngă
Acel ce l-ai ştiut mereu.
Dar hai şi îţi ridică fruntea
Ca lacrimile să îţi şterg,
Deasupra noastră este puntea
Pe care trebuie să merg.
Nimic, nici sfintele cuvinte,
Nu se astern în palma ta,
Şi tot nimic, tu ia aminte
Nu mai citeşti pe viaţa mea.
Acum rămîi fără speranţe,
O clipă stau şi am să plec,
Se-aude murmur de romanţe
Şi a rămas izvorul sec.
Noi l-am umplut cu apă vie
Şi-apoi tot noi l-am tulburat,
Acum nimic nu se mai ştie
Rămîi cu bine! Am plecat!...
Am împlinit ce-am împlinit cîndva,
Credinţa mea se surpă-n viaţa ta.
Şi-am pus o mînă peste a mea mînă,
Cu a mea o literă ce mă îngînă,
Cînd tot culeg din gînduri pun accent,
Iubirea e un sentiment absent,
Cu dungi, blazoane, neagră împlinire,
Un val de vis pe frunze de-amăgire.
Şi-apoi dacă mai strîngi pe D cu A,
Iluzia credinţei plînge-n DA,
În toate depărtările de zare,
Noroc de faimă plin de depărtare.
Un da se schimbă ca un trist atu
Într-un întîrziat, netrebnic, nu.
Dar dacă pui accent pe fiecare,
Alături ai aluzii şi hotare.
Adio deci, iubita mea cu A,
Eu n-am plecat, tu nu mă întreba.
Acum nici D nu poate să mai spună
Nimic. Şi A se află în furtună.
Şi voi rămîne tristul D în trei
Şi am să plîng răpus de anii mei.
