Mai stai cu umărul alături
Atîtea să ne povestim,
Ne-or bate albele omături
Şi sub zăpezi o să albim.
Ne vom întoarce plini de sete
Prin nori cu iz de trandafir,
Ca două albe siluete
Ce vor plăti acelaşi bir.
Mai fără gînd, fără cuvinte,
Povestea noastră s-o rostim,
Pe drumurile ce ni-s sfinte
Către tîrziu să dăinuim.
Şi stai alături, lîngă mine,
Eu gîndul nu mi l-am sfîrşit,
Fiinţa mea îţi aparţine
În tot ce-avem de împlinit.
Cu toată vechea întîmplare,
Ca stea te-nalţ către etern,
Şi, peste lună, peste soare
Omături albe-n noi se-aştern.
Şi stai, mai stai, mai stai alături,
Atîtea ne vom povesti,
Sub negrul albelor omături
Să fim cînd ne vom aminti.
Mai stai alături, lîngă mine,
Să pot trăi, să pot spera,
Cu gîndul care mă susţine
Eu te numesc chiar viaţa mea.
Şi stai cu umărul alături
Atîtea ne vom povesti,
Ne-or ninge albele omături
Şi sub zăpadă vom albi.
marți, 4 iunie 1985
sâmbătă, 1 iunie 1985
Eu n-am să pot ieşi
Eu n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Că nu-s decît aşa cum sînt, firesc,
Eu n-am decît atît, atît, un nume
Şi-mi poartă grija faptul că iubesc.
În ape focurile ard trufie,
Eu n-am să pot nicicînd să-ţi dăruiesc
Decît un nume ce mereu se ştie
Înlănţuit pe-un ideal firesc.
Tu n-ai să poţi ieşi cu mine-n lume,
Cum eu nu urc, tu nu ai să cobori,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu n-am decît apus şi primii zori.
În flacăra de vise arzătoare
Eu am să ard şi fără să m-aprind,
Şi-astfel iubindu-te ca pe o floare
Puterea-mi stă în gîndul suferind.
Dar n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Ca nu cumva eu viaţa să-ţi restrîng,
Eu am onoare şi un biet pronume
Şi-n sufletul astfel ursit mă strîng.
Dintr-un-nadins ce mi-i contradictoriu
Aş vrea să fim mereu, numai noi, doi,
Iar tu-mi declari acum prea provizoriu
Că adevărul veşnic sîntem noi.
Eu pun accent pe toată bucuria,
Tu însă pui pe bani şi pe averi,
De fel nu ştii de îţi mai porţi mîndria
Ori dacă ştii vieţii ce să ceri.
Eu nu mai am cum să mai ies vreodată
Cu tine-n lumea mea sau lumea ta.
Cu viaţa mea atît de zbuciumată,
Te rog de pe acum a mă uita.
Eu n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Tu n-ai să ieşi cu mine nicăieri,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu am atît: doar anii mei mizeri.
Că nu-s decît aşa cum sînt, firesc,
Eu n-am decît atît, atît, un nume
Şi-mi poartă grija faptul că iubesc.
În ape focurile ard trufie,
Eu n-am să pot nicicînd să-ţi dăruiesc
Decît un nume ce mereu se ştie
Înlănţuit pe-un ideal firesc.
Tu n-ai să poţi ieşi cu mine-n lume,
Cum eu nu urc, tu nu ai să cobori,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu n-am decît apus şi primii zori.
În flacăra de vise arzătoare
Eu am să ard şi fără să m-aprind,
Şi-astfel iubindu-te ca pe o floare
Puterea-mi stă în gîndul suferind.
Dar n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Ca nu cumva eu viaţa să-ţi restrîng,
Eu am onoare şi un biet pronume
Şi-n sufletul astfel ursit mă strîng.
Dintr-un-nadins ce mi-i contradictoriu
Aş vrea să fim mereu, numai noi, doi,
Iar tu-mi declari acum prea provizoriu
Că adevărul veşnic sîntem noi.
Eu pun accent pe toată bucuria,
Tu însă pui pe bani şi pe averi,
De fel nu ştii de îţi mai porţi mîndria
Ori dacă ştii vieţii ce să ceri.
Eu nu mai am cum să mai ies vreodată
Cu tine-n lumea mea sau lumea ta.
Cu viaţa mea atît de zbuciumată,
Te rog de pe acum a mă uita.
Eu n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Tu n-ai să ieşi cu mine nicăieri,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu am atît: doar anii mei mizeri.
miercuri, 15 mai 1985
Setea de nălucă
Exist ca o taină cu gîndul,
Amprenta îmi e semnătura,
Iar palma aceasta-i măsura
Ce-n două împarte tot rîndul.
Prin vorba din visele tale
Alerg ca un trup de furnică,
Şi-atît mi-e de rău şi de frică
Dar tot te aştept pe-a ta cale.
Pătînd sinonime cuvinte
Pun bază pe ultima şoaptă,
Ca totuşi în ultima faptă
Să plec înapoi şi-nainte.
Ferit, peste-o soartă cumplită,
Un gînd răstignit mă răpune,
În era credinţei, să sune
Ca zvîcnet şi dor de ispită.
Atît cît acum îmi e sete
Mai multe izvoare şiroaie,
Dar beau numai apă de ploaie,
Şi mîngîi doar vagi siluete.
A vifor cu rang de văpaie
Se zbuciumă-n toate infernal,
Iar noapte îmi este însemnul
Şi alte izvoare şiroaie.
De-acum am stindardele rupte,
Şi pragul de noapte îmi cere
Fundalul eternelor ere:
Doar văi cu prăpăstii abrupte.
În zi şi în noapte mi-e sete,
Şi-i mîl, numai mîl în izvoare,
Şi plouă. Şi ploaia mă doare,
Doar umbrele trec, incomplete.
Amprenta îmi e semnătura,
Iar palma aceasta-i măsura
Ce-n două împarte tot rîndul.
Prin vorba din visele tale
Alerg ca un trup de furnică,
Şi-atît mi-e de rău şi de frică
Dar tot te aştept pe-a ta cale.
Pătînd sinonime cuvinte
Pun bază pe ultima şoaptă,
Ca totuşi în ultima faptă
Să plec înapoi şi-nainte.
Ferit, peste-o soartă cumplită,
Un gînd răstignit mă răpune,
În era credinţei, să sune
Ca zvîcnet şi dor de ispită.
Atît cît acum îmi e sete
Mai multe izvoare şiroaie,
Dar beau numai apă de ploaie,
Şi mîngîi doar vagi siluete.
A vifor cu rang de văpaie
Se zbuciumă-n toate infernal,
Iar noapte îmi este însemnul
Şi alte izvoare şiroaie.
De-acum am stindardele rupte,
Şi pragul de noapte îmi cere
Fundalul eternelor ere:
Doar văi cu prăpăstii abrupte.
În zi şi în noapte mi-e sete,
Şi-i mîl, numai mîl în izvoare,
Şi plouă. Şi ploaia mă doare,
Doar umbrele trec, incomplete.
marți, 14 mai 1985
Şi iar de ce?
Apoi, de ce? De ce nu plîng?
De ce nu rîd şi nu-s mişcat
De tot ce e adevărat
Şi doar durerile le strîng?
De ce ca Sfinxul în tăceri
Mi-arunc privirea către cer,
Cătînd înaltului mister
Apus şi mort fără dureri?
De ce? De ce nu pot să plîng
Şi n-am nici gînd, nici fericiri,
Nici împliniri şi nici iubiri,
De ce în minte-atîtea strîng?
Aşa, cu fruntea aplecată
Îmi cînt eterna rugăciune,
Şi mă închin cu sfiiciune
Spunînd în taină: “Niciodată”!
Dar dacă n-am nici cui le zice,
Le strîng pe coala de hîrtie,
Şi-apoi le-aş da cu dărnicie
De cineva ar fi ferice.
Dar nimeni nu se-ntreabă vreodată
De am privirea-n somn însîngerată
Cînd mă semnez cu vocea mea uitată
Spunînd, mereu şi veşnic,“Niciodată”!
De ce nu rîd şi nu-s mişcat
De tot ce e adevărat
Şi doar durerile le strîng?
De ce ca Sfinxul în tăceri
Mi-arunc privirea către cer,
Cătînd înaltului mister
Apus şi mort fără dureri?
De ce? De ce nu pot să plîng
Şi n-am nici gînd, nici fericiri,
Nici împliniri şi nici iubiri,
De ce în minte-atîtea strîng?
Aşa, cu fruntea aplecată
Îmi cînt eterna rugăciune,
Şi mă închin cu sfiiciune
Spunînd în taină: “Niciodată”!
Dar dacă n-am nici cui le zice,
Le strîng pe coala de hîrtie,
Şi-apoi le-aş da cu dărnicie
De cineva ar fi ferice.
Dar nimeni nu se-ntreabă vreodată
De am privirea-n somn însîngerată
Cînd mă semnez cu vocea mea uitată
Spunînd, mereu şi veşnic,“Niciodată”!
joi, 9 mai 1985
Exil
Retras în grota mea sinistră,
etern presat de gînduri mari,
Sfărmat în falduri şi cornişe,
rămîn pustiu printre gheţari.
M-afund în sfera glaciară,
mă prinde-n veşnicia ei,
Rămîn de-a pururi exilatul,
exil îmi e groapa cu lei.
Retras în lumea sechestrată
mereu mă duc spre înapoi,
Punînd ca semn de încheiere
destinul împărţit la doi.
Mă-nchin în sfera mea perfectă
păstrînd oceanul îngheţat,
Sînt mîndru doar de şoapta spusă
şi mă las veşnic exilat.
M-acceptă tainic astă lume
cu tot accentul meu de ieri,
Dar nu mă-nchin către minciună,
voi pune gîndu-mi barieri.
Rămîn în sfera glaciară,
rămîn etern teribil vis,
Însingurat cu tot cu viaţă,
ca un zadarnic compromis.
O lume rece ce scînteie
o văd cu ochii mei, orbind,
Dar orice-aş spune şi aş face,
mă regăsesc, în gol privind.
Degeaba fac o faptă bună,
eu tot altfel sînt înţeles,
Şi viaţa mea, deja uitată
e un exil mereu cu sens.
etern presat de gînduri mari,
Sfărmat în falduri şi cornişe,
rămîn pustiu printre gheţari.
M-afund în sfera glaciară,
mă prinde-n veşnicia ei,
Rămîn de-a pururi exilatul,
exil îmi e groapa cu lei.
Retras în lumea sechestrată
mereu mă duc spre înapoi,
Punînd ca semn de încheiere
destinul împărţit la doi.
Mă-nchin în sfera mea perfectă
păstrînd oceanul îngheţat,
Sînt mîndru doar de şoapta spusă
şi mă las veşnic exilat.
M-acceptă tainic astă lume
cu tot accentul meu de ieri,
Dar nu mă-nchin către minciună,
voi pune gîndu-mi barieri.
Rămîn în sfera glaciară,
rămîn etern teribil vis,
Însingurat cu tot cu viaţă,
ca un zadarnic compromis.
O lume rece ce scînteie
o văd cu ochii mei, orbind,
Dar orice-aş spune şi aş face,
mă regăsesc, în gol privind.
Degeaba fac o faptă bună,
eu tot altfel sînt înţeles,
Şi viaţa mea, deja uitată
e un exil mereu cu sens.
luni, 11 martie 1985
Reproş
Degeaba numit-am iubire,
O şoaptă a urii ne cheamă,
Şi totul din marea zidire
E piatră, mormînt fără seamă.
Cu gîndul secat de nefiinţă
Te-aseamăn cu fata morgana,
De totul a fost bună ştiinţă
Te uită cum sîngeră rana.
În timpul sortit, gînd năvalnic
Te cheamă în ziua ce vine,
Şi trece absurb şi zburdalnic
Ca o despărţire-ntre destine.
Dă vorbe prin fapte destinul
Şi plîngi pe credinţa-mi de sînge,
Rămîn veşniciei străinul
Ce viaţa cu sine îşi strînge.
Şoptesc pentru tot ce-o să fie
Blestemul nescris al iubirii,
E tot ce mai am ca mîndrie
Din toată speranţa-mplinirii.
Visat-ai castel pe nisipuri,
Priveşte-l cum azi se dărîmă,
Şi-mi juri pe netrebnice timpuri
Că tu eşti, chiar tu, o fărîmă.
Zăpadă e viaţa-mi trecută,
Zăpadă şopteşte zefirul,
Şi toamna prin mine-mprumută
Din moarte, tăcut, elixirul.
Dă-mi viaţă să-ţi spun ce e viaţa,
Să uit să mai mîngîi pustiul,
Că uite, mă-nvăluie ceaţa
Şi-n vorbă răzbate tîrziul.
Întinde o mînă spre mine
Oricum e totuna. Totuna
E gîndul ce bate spre tine
Şi-n noapte mă ceartă într-una.
Plecat-ai prin fapt de iubire
Din plînset ce zbuciumul cată,
E totuşi o tristă-mplinire,
Dar nu, nu mă-ntorc. Niciodată!
(Am scris în ritmuri de catren
bătînd peronul şi în tren,
Am scris un gînd ce încă doare
în tren, în noapte, în picioare.
Cînd gîndul vechi mă tot bătea
plecam tîrziu din Reşiţa,
Şi cum scriam uitînd de viaţă
La Severin e dimineaţă).
O şoaptă a urii ne cheamă,
Şi totul din marea zidire
E piatră, mormînt fără seamă.
Cu gîndul secat de nefiinţă
Te-aseamăn cu fata morgana,
De totul a fost bună ştiinţă
Te uită cum sîngeră rana.
În timpul sortit, gînd năvalnic
Te cheamă în ziua ce vine,
Şi trece absurb şi zburdalnic
Ca o despărţire-ntre destine.
Dă vorbe prin fapte destinul
Şi plîngi pe credinţa-mi de sînge,
Rămîn veşniciei străinul
Ce viaţa cu sine îşi strînge.
Şoptesc pentru tot ce-o să fie
Blestemul nescris al iubirii,
E tot ce mai am ca mîndrie
Din toată speranţa-mplinirii.
Visat-ai castel pe nisipuri,
Priveşte-l cum azi se dărîmă,
Şi-mi juri pe netrebnice timpuri
Că tu eşti, chiar tu, o fărîmă.
Zăpadă e viaţa-mi trecută,
Zăpadă şopteşte zefirul,
Şi toamna prin mine-mprumută
Din moarte, tăcut, elixirul.
Dă-mi viaţă să-ţi spun ce e viaţa,
Să uit să mai mîngîi pustiul,
Că uite, mă-nvăluie ceaţa
Şi-n vorbă răzbate tîrziul.
Întinde o mînă spre mine
Oricum e totuna. Totuna
E gîndul ce bate spre tine
Şi-n noapte mă ceartă într-una.
Plecat-ai prin fapt de iubire
Din plînset ce zbuciumul cată,
E totuşi o tristă-mplinire,
Dar nu, nu mă-ntorc. Niciodată!
(Am scris în ritmuri de catren
bătînd peronul şi în tren,
Am scris un gînd ce încă doare
în tren, în noapte, în picioare.
Cînd gîndul vechi mă tot bătea
plecam tîrziu din Reşiţa,
Şi cum scriam uitînd de viaţă
La Severin e dimineaţă).
luni, 4 martie 1985
Cuvînt şoptit
Cîntă-o lebădă în noapte
Peste viforul şoptit,
Eu pieri-voi printre şoapte
Chiar prin tot ce am iubit.
Cîntă-n urmă fără teamă
Către steaua ce o cată,
Eu mă duc, iar ea mă cheamă,
Inima mi-e ne-mpăcată.
Din hotarul aşteptării
Visul meu spre ceruri bate
Şi, ca semn al întrebării,
Stau iubirile uitate.
N-am decît un dor de viaţă
Ca să nărui despărţirea,
Şi să scald în foc de ceaţă
Viforul şi nemurirea.
Împlinesc cununi de stele
Spre a priveghea destinul,
Sărbătoarea zilei mele
Tot va lumina suspinul.
Cîntă-o lebădă şi moare,
Viaţa mea e viaţa ei,
Orice întristare doare,
Plînsul nu mai are zei.
Peste viforul şoptit,
Eu pieri-voi printre şoapte
Chiar prin tot ce am iubit.
Cîntă-n urmă fără teamă
Către steaua ce o cată,
Eu mă duc, iar ea mă cheamă,
Inima mi-e ne-mpăcată.
Din hotarul aşteptării
Visul meu spre ceruri bate
Şi, ca semn al întrebării,
Stau iubirile uitate.
N-am decît un dor de viaţă
Ca să nărui despărţirea,
Şi să scald în foc de ceaţă
Viforul şi nemurirea.
Împlinesc cununi de stele
Spre a priveghea destinul,
Sărbătoarea zilei mele
Tot va lumina suspinul.
Cîntă-o lebădă şi moare,
Viaţa mea e viaţa ei,
Orice întristare doare,
Plînsul nu mai are zei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

