Existenţialitatea simplului destin

Poet al neliniştilor, Daniel-Dumitru Darie, este un autor de texte cu frumuseţi stranii. Continuitatea versurilor din poeziile sale este imprevizibilă, unind o sintaxă ce străluceşte prin inovaţie, cu o structurare imagistică fără precedent.

Volumul e aşezat pe imaginea centrală a iubirii alungate din Rai, în care El şi Ea par întorşi cu spatele unul către celălalt, în rol principal rămânând el, Poetul, nostalgic şi temător, când este vorba de discursul său contrariant, din care se nasc răsărituri trădate, răzbătătoare din puseuri marcat melancolice, dar care ajung direct la cititor, subjugându-l pe acesta prin mărturisirea iubitului risipitor care se întoarce, obsesiv, spre lumea creată de el şi în care şi-a întemeiat fiinţa bucuriei.

Dacă bine am perceput poezia lui Daniel-Dumitru Darie (3D!), lumea creată, populată sărac, dar bogată imagistic, este o căutare voită a singurătăţii, e un refugiu în care poetul se retrage să-şi oblojească rănile din dragoste, să-şi replieze „soldaţii” pentru un nou atac asupra meandrelor vieţii. Dar o durere e înlocuită cu alta, aşa că poetul nu rămâne „sărac” în suferinţă, iar şansa lui de comunicare sporeşte datorită acestei himere, iubirea.

Versurile peste care au trecut decenii (1985) sunt în armonie deplină cu altele noi (2006), marcate toate de iubirea pământeană şi celestă în acelaşi timp. E ca şi cum poetul ar fi avut o amnezie şi o împrejurare favorabilă l-a trezit în alt timp în care şi-a regăsit trăirile vechi.

În ciuda debordantei fantezii, a întoarcerii sub alte forme la aceeaşi temă, subordonată unei profunde reflexivităţi, şi chiar în ciuda originalităţii metaforice şi imagistice, arsenalul poetic, paradoxal, este extrem de concis şi de accesibil. Stăruie, însă, performanţa, un dar al poeţilor autentici de a intui, netrucată, simplitatea în rostirea adevărurilor existenţiale.

Pe lângă muzicalite, plasticitatea, cum am mai spus-o, constituie o calitate în plus, sporind vraja şi reverberaţia emoţională, poetul creând admirabile tablouri, prin explorarea valenţelor plastice ale cuvântului.

De scos în evidenţă e că poetul Daniel-Dumitru Darie, este un spirit rar, în care omul şi poetul s-au contopit definitiv. Existenţa sa s-a sublimat în poezie, iar poezia s-a revărsat fabulos în viaţa sa cotidiană. Să nu uităm a menţiona că Daniel-Dumitru Darie nu s-a lăsat sedus de amăgitoarele meandre ale modei şi a succesului ieftin, rămânând, în plus, constant, adeptul mult mai rar întâlnitului vers clasic.

Mădălina Loredana Olteanu, Drobeta Turnu-Severin

Dedat la laptele nebunilor frumoşi

Printr-o stranie prejudecată colectivă, cei ce vor să devină poeţi cred că îi aşteaptă care triumfale trase de cai albi înaripaţi care să-i ducă în nemurire. Puţini sunt cei care conştientizează că trebuie să dărâme un munte, zămislind furtuni de nesomn, ca nişte profeţi ai deznădejdii în tragice sacrificii, ca să-şi povestească durerile şi să-şi arate rănile, devenind victime voluntare. Ori un argonaut căutând Lâna de Aur, evadând din propria crisalidă cu îndrăzneala de a naviga cu plăcere în mările riscului sau flutur atras de lămpile incandescente în tremur de foc sacru şi pieire în nădejde de nouă naştere.

Iată, Daniel–Dumitru Darie este unul dintre poeţii minunaţi, născut iar nu făcut, prins în dansul fluturilor, al iubirii şi al morţii. A intrat în literatură scăpărând delir în cuvinte amăgitoare, în culori elegante ce ard superstiţii în pasaje dătătoare de Viaţă. Şi de Moarte. Şi de Rugăciune. Şi de Blestem. Aleluia...

I-au scăpat literele în miere deochiată ca să făurească cuvinte topite în aluaturi de haremuri sublime descoperite sub sălcii pletoase de pe malurile Dunării, la Drobeta-Turnu Severin. Poate ca să ne bucure auzul cu vorbe vrăjite şi să ne alunge din cutele sufletului întunericul sau crisparea. Ca un cântăreţ cu mirosul fânului în gură, cu o atracţie calorică interiorizată. Are talent înnăscut, are ştiinţa sublimării pasiunilor proprii, sedus de farmecul universului imaginar şi uman.

Dezrobit de falsele minuni, s-a logodit cu stelele, hrănindu-se cu logosuri din miezuri de prescură. Mă simt minunat în vecinătatea versurilor sale, sedus de aglomerarea de superlative abstracte în prefaceri ce reprezintă justificarea şi încordarea autorului. Reliefarea sensibilităţii poetice e oglindită în respectul pentru viaţă (în toate ipostazele ei ca o conştiinţă a reînvierii prin limbă în respiraţie ce înseamnă felul său de a trăi).

Limpezit de metamorfoze, vine de niciunde în ţara lăutarilor nemuritori, pentru a învăţa numele lor ca pe al băuturilor scumpe, dar aducând cu el gustul zaibărului şi al ţuicii autohtone.

De aici înainte nu se va mai risipi în zădărnicie, ci, ca într-o îngenunchere la marginea Dunării, în taină şi rugă îşi va ridica o mănăstire de cuget cu luciri de candelă aprinsă de destin. Aşa se va putea ridica din vâltorile lumii prin strâmtorile făuritorilor de frumos în ţara fântânilor albastre cu izvoare mângâiate de fulgere. Cu torţe în mâini, cu zurgălăi la picioare, călare pe-un cal lumesc dar năzdrăvan, a luat potecile nopţii-n copite, îngânat de frunze, spre cerul nopţii înjurat de rapsozii universului, greierii. Crede că-i atât de firesc să se ascundă în infinit, trecând prin pârâul cerbilor cu cântec în ecouri la fel de fireşti ca un destin de depărtare. Cu tâmple blindate de amintiri, îşi scutură degetele cu leruiler pe foi albe dezlănţuite furtunos în omături pure. Linia capului, a vieţii, a norocului şi a destinului lasă prin palma dreaptă sămânţuri de lumină lângă ideea de decolare din neştiut păcat în alt păcat, unde tremură zeiţe cu parfum de calapăr, respirând naştere sau înviere, îndurând viscole spre nemărginirea clocotitoare.

Ioan Gligor Stopiţa, Sibiu

Cuvântul, ca un Prieten

Puţini sunt autorii pe care i-am editat şi care să îmi dea senzaţia că foaia scrisă este un intermediar ce doar ne face cunoştinţă. Uşor nelalocul ei această cunoştinţă, atâta vreme cât cuvintele zboară atât de lesne între două priviri, între două minţi. A fost o vreme când ceea ce din comoditate numim „telepatie” era, de fapt, mijlocul de comunicare între oameni, între minţile aparţinând aceleiaşi comunităţi. Este ceea ce se întâmplă în cazul acestui autor în cazul nostru, în ultimă instanţă, al aparţinătorilor aceleiaşi comunităţi întru Minte, întru Cuvânt şi întru Dragoste. Aproape că nu trebuie să vorbeşti. Este deajuns o privire de o secundă cât un secol pentru ca hârtia să devină doar o mărturie a întâlnirii, o mărturie a Cuvântului nerostit, neîntrupat, pentru că nu este nevoie de rostire sau întrupare atunci când Cuvântul este Prieten.

George Arhip, Sibiu

Impresii după citire

„Inscripţie în Anti-Teze” nu este primul volum al poetului Daniel-Dumitru Darie-3D. Este volumul al doilea, urmează al treilea, şi mai departe, până la şapte. De şapte ştiu eu!

După felul cum scrie şi după vigoarea şi tinereţea domniei sale, eu cred că ne va uimi. Primul volum nu a apărut încă; va apărea, poate, printre ultimele. Daniel scrie poezie din tinereţe, şi nu se arată timiditatea ca fiind cea care l-a oprit până acum să publice. Nici vorbă. Nici mulţumirea de sine sau egoismul. Pur şi simplu nu s-a gândit să ne dea şi nouă din puterea gândirii şi a cuvântului. Până acum.

Poetul Daniel-Dumitru Darie nu plânge pe liră, nu ne arată iubiri platonice, nici vorbe linguşitoare sau dulci. Adânc înfipt în creaţie, ne lasă mai mult decât un testament:

Când voi muri,

căci o să mor odată

să-mi cânte o fanfară,

o fanfară militară

romanţa doinelor din codri,

romanţă pentru toţi eroii,

romanţe pentru viaţa mea!

Iar dacă şi clopotele

or să bată,

un tun să năpădească

tăcerea mea.

Şi totuşi:

Astfel eu voi trăi!

Atunci când voi muri

De-o fi să mor cândva!

Este sigur că nu va muri. Unui om cu o asemenea putere creativă, atunci când va fi să moară fizic, îi va rămâne opera solidă, cerebrală.

Daniel aleargă peste zări, cu imaginaţia, dar şi fizic, colindând ţara în lung şi-n lat şi căutând ceva. Nu ştie nici el ce caută. Poate caută absolutul. Sau poate liniştea după care tânjesc toţi marii autori.

Volumul de faţă cuprinde de toate, de la pastel:

E prea frumos, afară iar e viscol,

pământul este tras de şapte cai

şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol

şi vântul cântă ore lungi la nai.

la poezia de dragoste:

Stai liniştită, încă mai e vreme

N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,

Mai prinde-mă de mână, nu te teme,

Sunt lângă tine şi voi sta aşa.

Şi văzând că:

S-au furat toţi trandafirii,

Lumea-i plină de decrete,

Peste cărţile nefirii

Între şoaptele secrete.

3D ne arată o altă faţă a autorului, pe care, în mod sigur, o vom regăsi şi în viitoarele volume; este un revoltat. Şi a fost revoltat şi în trecut. Dar nimic nu l-a putut opri să-şi aştearnă gândurile pe coala albă şi să ne bucure şi pe noi, ceilalţi muritori în lumea asta nouă şi atât de săracă în literatură. O carte care, prevăd, va avea loc în raftul şi inima tuturor iubitorilor de frumos şi adevăr.

Ioan Crişan, Sibiu

Inscripţie autobiografică

Vin din marginea ţării, din acea comună cu nume rezonând în credinţa neamului, Pristol. O comună în care cocoşul se aude cântând în trei ţări: România, Bulgaria şi Iugoslavia (acum doar Serbia). Şi de cumva cocoşii nu cântă toţi la fel, în mod sigur pe malurile Dunării, atât la noi, cât şi peste Dunăre, pe malurile Timokului oamenii vorbesc aceeaşi limbă română.

Aşadar, de acolo am plecat. Drumurile vieţii s-au tot derulat, dar cu excepţia anilor de studenţie, pământul Olteniei m-a tot chemat înapoi. M-a chemat şi felul de a fi al oamenilor, aprigi ca focul de paie, dar cu suflete curate. Şi cum drumurile m-au mai dus şi peste graniţele politice ale ţării, glasul plaiurilor de vis mi-a răsunat tot timpul ca o necesară, şi de-a pururi, revenire acasă.

Iar dacă îmi este sfântă Oltenia, îmi sunt la fel de sfinte Moldova, Ardealul, Maramureşul Dobrogea, Bucovina ori Basarabia; îmi este sfânt tot pământul românesc, necuprins încă în nişte graniţe – mereu în mişcare şi trasate de multe ori în cancelarii sau corturi de campanie, ciuntite de Diktate şi Tratate, de războaie şi năvăliri.

Am trecut prin vreme, păşind dintr-o orînduire în alta, trăind şi suferind, laolaltă cu toţi cei de pe pământul românesc, vremuri şi mai rele şi mai bune. Sunt un om de pe aceste pământuri care plânge de multe ori privind la cei din jur... sau se bucură cu cei din jur. Un om care trăieşte în viaţa de zi cu zi, visând zi de zi. Un om ce iubeşte, un om ce regretă, un om la fel cum toţi se regăsesc în suflet.

Acesta sunt eu. Pot fi înţeles sau condamnat, pot fi lăudat sau criticat. Pot fi pus la pământ. Dar niciodată nu voi putea fi convins să tac, să nu spun ceea ce am eu sau înţeleg că au alţii pe suflet. şi chiar de nu sunt un tribun, dau drumul acestor trăiri în ceea ce pun pe hârtie şi, poate şi prin ceea ce scriu eu, va fi mai bine.

P.S. Şi, oricâte adevăruri am împrumutat cuvântului, cârtitorii au avut, totdeauna, ceva de zis. Nu mă cunosc în realitate, dar ei ştiu totul despre mine. Nu m-au judecat, dar m-au condamnat. Nu m-au citit, dar m-au criticat. Mereu în lipsă, mereu într-o aşa-zisă contumacie. Când vor avea curajul să mă citeze la dreapta lor judecată?

Mi se va da oare destul timp să le şi spun tot ceea ce am de spus?

Inscripţie pentru noaptea mea

Scriu alambicat precum se pare,
Mulţi doar prima formă o-nţeleg
Fără să-nţeleagă-a mea mirare
Şi izvorul nopţii ce-l dezleg.

Scriu ca om, deşi, între cuvinte
Mai adun şi şoaptă şi suspin
Şi mai ştiu că nu-s deloc cuminte
Când la zorii zilei mă închin.

Scriu şi uit că noaptea trece-n clipă
Iar eu clipa o transform în zi,
Dar, mereu fiind vorbă risipită,
Prin trecut vă las a mă privi.

Scriu în rânduri, glasuri şi accente
Şi las gândul să cuprindă tot,
Doar viaţa-n valuri repetente
E şi risipire şi complot.

Vreau să scriu direct şi mai pe faţă
Deşi încă mă ascund de gând,
Dar vă dăruiesc o dimineaţă
Iar eu plec în noaptea mea plângând.

Între da şi nu

De ţi-e greu să mai rosteşti cuvinte,
Te întreabă-n fapte ce rosteşti?
Cum orice protest e-o rugăminte,
Eu sunt un hotar ce ţi-l doreşti.

Peste gând hoinar ca o-ntrebare
Trec prin tine şoapte şi chemări,
Ca venind mereu din depărtare,
Să-ţi găsesc răspuns la întrebări.

Între absolut şi împlinire,
Eu am pasul meu de călător,
Şi mereu îţi sunt o amintire
Prinsă-ntre clepsidră şi decor.

De ţi-e greu să-ţi rostuieşti uitarea,
Te întreabă cum exişti acum?
Şi cum valul mării spală marea,
Drumul meu se-nchide-n al tău drum.

Ca un adevăr al vieţii noastre,
Eu rostesc cuvinte şi tu taci,
Dar privind mereu spre zări albastre
În tăcerea ta mai mult îmi placi.

Şi cum greu îţi e să-ţi vezi privirea,
Vei fi şoapta ce o împlineşti,
Şi lăsînd în urmă ne-mplinirea
Îmi vei spune chiar că mă iubeşti.

Între da şi nu
Stai mereu doar tu
Ca un vis ce nu vrei a-l uita,

Între nu şi da
Plînge viaţa ta,
Doar răspunsul meu te va-ntreba.

Da mereu cînd tu,
Îl doreşti pe nu
Şi priveşti un cer înseninat,

Şi mereu doar da
Cînd speranţa mea
Va deschide ceru-ncătuşat.

Motivaţie

De-ai fi cu mine, n-aş mai pierde clipa,
Nu aş mai fi în nopţi rătăcitor,
Aş împărţi mereu la doi risipa
Şi aş robi sentinţa viselor.

Am tot trăit în clipe şi în vise,
Mi-a fost destinul fructul interzis,
Dar azi revin din drumul lui Ulise
Şi mă renasc strivindu-mă în vis.

Am fost hotar nestăvilit de forme,
Răzvrătitor de drumuri şi hotar,
Şi răstignind întunecări enorme
Am tot trecut prin vreme în zadar.

Am fost mereu când frunză vestejită,
Când floare ce mereu s-a dăruit,
Dar te-am găsit minune şi ispită
Şi tot trecutu-n tine s-a strivit.

Redevenind stindard de luptă dură
M-am regăsit şi renăscut în zori.
Din scrum, din adieri şi-a vieţii zgură
Am reclădit uitate sărbători.

Te-ai dăruit strivindu-mă în viaţă
Ca să-mi redai motivul de a fi,
Şi răvăşind în zori o dimineaţă
Vom retrăi mereu această zi.

Şi de-ar fi…

Şi de-ar fi să am întregul,
Eu mă mulţumesc cu partea
Deşi unii îmi spun blegul,
Hotărîndu-mi soartă, moartea.

Şi de-ar fi să înving timpul,
Eu mă mulţumesc cu visul,
Şi în vînt vîntur nisipul,
Oglindind în ochi abisul.

Şi de-ar fi să rîd într-una,
Eu mă mulţumesc cu plînsul,
Şi din cer îmi plînge luna,
Rămînînd în chinga-i strînsul.

Şi de-ar fi să spun pe toate,
Eu mă mulţumesc cu şoapta,
Să învăţ să pot socoate
Cînd fac stînga ori fac dreapta.

Şi de-ar fi să am lumina,
Eu mă mulţumesc cu pala,
Şi asupra mea iau vina,
Să-mi port arzător migala.

Şi de-ar fi să am uitarea,
Eu mă mulţumesc cu restul,
Şi poprindu-mi depărtarea,
Mai încurc Nordul şi Estul.

Şi de-ar fi să am pe toate,
Eu mă mulţumesc cu soarta,
Dar trăind în libertate,
Eu închid şi deschid poarta.

Iarnă-n munte

Lupii urlă, urlă prin pădure
şi aleargă sănii mari pe cer,
Cetina de brad se înfioară,
noi venim îmbrăţişaţi de ger.

Caii albi trag pîclele de nouri,
trag albastre aure de zori,
Mugurii se învrăjbesc în mine,
albul nopţii se prelinge-n nori.

Mai la deal un cîine stă de veghe,
munţii-şi poartă lacrima de alb,
Doar aici e focul ce purcede
şi-ntre inimi întuneric cald.

Vifor aspru urlă în fereastră
răstignit de apele din rîu,
O săgeată mă pătrunde-n sînge
Ca un spic ori ca un bob de grîu.

Lîngă foc e-o cumpănă tîrzie
pe un maldăr mîngîind scîntei,
Apa plînge, nici nu vrea să ştie
Că-i otravă numai cînd o bei.

Şi în noapte pururi lupii urlă,
urlă vîntul ceaţa timpuriu,
Sănii albe se tot duc în treceri,
dimineaţa pleacă în pustiu.

Într-o privire

Cînd ochii mei în taină se vor stinge
Opreşte tîmpla să nu cadă-n foc
Şi o păstrează, ca să poţi învinge
Parade onorifice în joc.

Şi-n colbul alb al ochilor din noapte
Îţi caută o parte ce-i a ta,
Şi lasă lacrima să cadă-n moarte,
A nu mai fi nu-nseamnă a uita.

Îţi las un strop din sîngele din mine
Tihnit la mese roase de onor,
E-ntreagă şoapta ce-ţi va aparţine
De-o fi să mor, de cîndva am să mor.

Un vreasc de paşi pe urme se aprinde,
Tristeţea le dă foc din cap de drum,
Încet, tristeţea iar te va cuprinde
În nori de praf şi iar de nu ştiu cum.

Pornirea se va stinge-n gongul nopţii,
Cu-atîtea cite-au fost, eu te-am iubit,
Şi de-am învins şi fapte şi proporţii
Acum e doar tîrziu şi-s obosit.

Păstrează, ca un semn, într-o privire,
Mirifica putere de-a pieri,
Şi-n taina lăcrimată de iubire
Te voi iubi şi-atît cît voi muri.

Nu se stinge, nu se-aprinde,
Lacrima ce te cuprinde
E atît ce poate fi.
Urmele de foc dau focuri,
Viaţa-i gîndul unor jocuri
Şi mereu te voi iubi.

Pîrîul cerbilor

De înţelegi, dă mîna ta fierbinte
Şi cată-n ceaţă drumul spre mister,
Ridică numai ochii către cer
Mergînd doar înainte, tot ‘nainte.

Miros de fîn în gură mi se stinge,
Un luciu albăstrui în vorbă ard,
Şi-mi port privirea-n luptă ca stindard
Care încet, definitiv, învinge.

Ferigi de sînge urme-nvăpăiază
Şi locuri tăinuite pun în drum,
Ca un bandaj, din tîmple-mi iese fum
Şi lăcrimează în priviri o rază.

Pîrîu de lacrimi se iveşte-n cale
Şi drumul tot mai urcă-n munte, mult,
Dar se iveşte într-un trist tumult
Ca s-aşteptăm arzînd ferita-i vale.

Într-un tîrziu, veghindu-ne lumina,
Vom pune pasu-n ape ca-ntr-un nimb,
Şi ne-or veghea de rele şi de timp
Din ceruri cerbii. Prinde-mi mîna.

Pentru trecut. Tatălui meu

Ca un copil ingrat îţi spun părinte,
Deşi, ar fi mai bine să nu-ţi spun,
Tu cauţi mereu scuze prin cuvinte
Şi-mi aminteşti din toate doar ce-i bun.
Prea greu mi-a fost doar cînd eram mai mic
Cu lacrima-n ţărîna însetată,
Acum, că mi-ai rămas, din tot, nimic,
Te chem numai pe numele tau, tată!

Rătăcitor pe-un drum de căi răzleţe
Ai pus un nume peste al meu chip,
Şi-ntr-un contur cu amintiri semeţe
Ai zugrăvit castelul de nisip.
Te-a căutat o lacrimă-n cădere
Şi-o mînă de copil te-a căutat,
Vroiai un fel de searbădă putere
Fară să-l ştii trăind cu-adevărat.

Îţi pare rău, dar s-a sfîrşit cu jocul,
Rămîi mereu un comis-voiajor,
Şi ţi-ai pierdut şi vremea şi norocul,
Eu nu-s stindardul tău biruitor.
Dar cum se trece valul, trece valul,
Tu sapi un mal în malul care sînt,
Dar tot aşa se surpă-n tine malul
Ca pravila strivită în pămînt.

Cîntec de seară

Ionelei

Amurgul sîngerînd se întristează
Pe-ngemănarea paşilor din ceas,
Şi se revarsă într-a stelei rază
În toată dimineaţa ce-a rămas.

În pasul ochilor peste risipă,
Din universul rupt în univers,
O-ntreagă deznădejde se-nfiripă
De n-ar mai fi finalul nostru mers.

Şi-astfel o noapte caldă şi firavă,
Aruncă raze de exil frumos,
Prin marea mea-s de-a pururi o epavă,
Iar tu străbaţi un infinit pe jos.

Din mîngîierea privegherii tale
În ochii mei destinul ţi-ai robit,
Şi ţi-ai clădit de-atîtea ori o cale
Spre visul ce-a rămas de neclintit.

Prin infinitul ce l-am pus la cale,
Ai luat în pază visul călător,
Urcînd mereu, mereu, mereu agale
Rămîi izbînda mea de-nvingător.

Şi în căuşul palmelor, arzîndă,
Pe fruntea mea strîngi trecere prin rost,
Să tot rămîi a zilelor prea blîndă
Cînd noaptea voi fi iarăşi cel ce-am fost.

Dar tot mai faci de paşii tăi risipă
Cînd paşii mei în lacrimi se opresc,
Şi mă culegi din datină o clipă
Ca peste clipe tot să mai trăiesc.

Şi-n taina picăturilor de ploaie
Firesc, nefiind, în lume mă păstrezi,
Ca-n lacrima ce-n ochii mei şiroaie
Să-nving tot eu şi tu să-mi tot cedezi.

Dar tu, fiinţa mea cea mai aproape,
Din palmele firave mă clădeşti,
Şi pe-nserarea zilelor în ape,
Făcînd risipă tot mă mai iubeşti.

Două picături

Îngemănînd trecutul într-o rază
Cu cele două lacrimi pribegite,
Exasperarea doar ne mai păstrează
Pe noi, ca putregaiuri infinite.

Şi-n para focului de lemne arse
Ca două picături de vis, stinghere,
O patimă a cerului se sparse
Şi am rămas striviţi de emisfere.

În urma noastră lunecau pustiuri
Spre taina undelor tot mai fugare,
Iar timpuri sfîşiau în nori tîrziuri
Rănite de-o inversă întîmplare.

Fugeai spre două lacrimi reci şi ude
De-atîtea flăcări stinse în privire,
Şi se plîngea o toamnă că n-aude
Decît de-un prag trecut în amintire.

Plutea pe cer enigma tuturora
Din asprele însemne ale nopţii,
Şi-n miezul clipei se frîngea şi ora
Ca două picături între proporţii.

Şi între libertăţi tot mai abstracte
Din frunzele ucise curgea singe,
Iar mugurii de ceaţă dinspre noapte
Luau, în parte, parte spre a-mi plînge.

Eu doar plîngeam, ori nu, ca orişicine,
Rîzînd de orga vîntului prin ploaie,
Plîngeai destul, destul spre-a-mi aparţine
Simţind cum pribegia mă îndoaie.

Şi a mai fost, îngemănînd trecutul
Cu două lacrimi triste şi-nrobite,
Să ne păstreze-ntregi necunoscutul
Ca pe aceleaşi umbre răstignite.

Un ordin hărăzind o lege-n ape
Se-ntinde neştiut şi pe pămînt,
Doar vulturii mai vin să se adape
Cu aripile arse de avînt.

Reproş vinovat

Stînd la rădăcina nopţii
sfîrtecat de şoapta palmelor răstignite,
îmi spintecam lacrima ochilor
cu privirile tuturor nevinovaţilor lumii,
ca să pun palmele de foc
deasupra
palmelor de gheaţă
care vor sta deasupra
palmelor de foc
ce ţin în căuşul palmelor lor
palmele arse
şi palmele degerate
ale privirii nevinovaţilor lumii.

Şi doar la rădăcina nopţii
am înţeles că nu doar crimele,
într-un deplin înţeles,
se numesc crime, pentru nevinovaţi.

Numai pentru cei nenevinovaţi
nu se numesc crime.

Ei au un postament de foc,
foc al cerului care lumină
faptele lor nevinovate în vinovăţia lor
deasupra nevinovăţiei nevinovaţilor.

Şi numai pîrîul sîngelui le şterge pe toate.

Şi numai pîrîul lacrimilor le ştie pe toate.

Şi toate se adună la rădăcina nopţii.

Şi toate sînt vinovate de nevinovăţie.

Frunză verde depărtare

Frunză verde depărtare
Ai fost cîndva zbuciumare,
Fată fără de hotare.
Apă-mprăştiată, rece,
Haide fată, te-oi petrece,
Cerul trebuie să plece.
Şi ridică acum clipa
Precum umbletul aripa,
Peste fete-i doar risipa.

Frunză verde rătăcire
Ai fost cîndva amintire,
Fată fără împlinire.
Abur rece de-ntîmplare,
Haide fată şi fii tare,
Cerul e doar o eroare.
Şi din noapte te ridică
Să îmi fie mie frică,
Fată mare, fată mică.

Frunză roşie de nucă
Ai fost cîndva dor de ducă,
Fată-n ceruri te aruncă.
Apă-n abur de ursită
Haide fată, fii iubită!
Cerul tot e o ispită.
Cer topit tu înverzeşte,
Să văd clipa omeneşte,
Fată, fată, fericeşte!

Frunză galbenă de sînge
Ai fost cîndva... O, nu plînge,
Fată, lacrima înfrînge.
Apă prinsă-n rădăcină
Haide fată, fă lumină,
Dimineaţa o să vină.
Şi spre noi în ochi ridică
O privire fără frică,
Noaptea-i mare, noaptea-i mică.

Cîntec de nuntă

Cum, demult, cîntam credinţa sfîntă
Am rămas tîrziu la nunta ta,
Şi doar amintirea ta cuvîntă
Despre tot ce n-ai să poţi uita.
Şi tot cerul nopţii se ridică
Pe sinistre genele-i albastre,
Mă priveşti în suflet şi mi-e frică
Şi-au rămas dezastrele sihastre.

Ca un paradox al vechii clipe,
Eu privirea nici nu mi-o privesc,
Şi-au rămas în pribegiri ispite
Pentru-a cugeta un gol firesc.
Tu te roagă frunzii-n rătăcire
Să îmi şteargă lacrima pribeagă,
Am destulă moarte-n amintire,
Moartea şi de nunta ta mă leagă.

Iar tăcerea mea e-o-ntreagă zare
Peste care ochii-ţi odihneşti,
Spumegînd pe-un val de depărtare
Doar instanţele îmi sunt lumeşti.
Înrobit, pe fardurile nopţii,
Vag eu ţi-am rostit o-nchinăciune,
Într-o-nrîurire de proporţii
Nunta ta e-un fel de rugăciune.

Înălţarea zilelor trecute
Mă zdrobesc şi totuşi mă îndeamnă,
Dar o coasă veche tu ascute,
Că-i aşa cum îţi spuneam. E toamnă.
Şi cu mîna-n chip de flăcări pale,
Ochii mei îi arde şi-i închide,
Am venit la ziua nunţii tale,
Ieşi la poartă. Poarta larg deschide.

Drum

Prin cer bătut de ploi şi vînt
Am colindat o vreme,
Azi, rătăcind pe-acest pămînt
Vin îngeri să mă cheme.

Şi plec adesea capu-n jos,
Nu pot privi spre stele,
A fost şi bine şi frumos
Cînd eram printre ele.

Şi rătăcesc şi mă-nconjor,
Mă clatin plin de patimi,
De cer adesea îmi e dor
Şi-l regăsesc în lacrimi.

Alerg desculţ, omătu-i alb
Şi urma-mi e de singe,
Mă uit în urmă, cad şi rabd,
Doar sufletu-mi mai plînge.

Deasupră-mi bat şi vînt şi ploi,
Deasupră-mi e furtună,
Poveştile se spun în doi
Trăindu-se-mpreună.

Eu spun povestea către cer
Şi ea se pierde-n ape,
Trăind tristeţi, trăind mister,
Departe şi aproape.

Şi se-ntîlnesc pe nu ştiu cînd,
În aburii de noapte,
Adună vorbele din gînd
În rădăcini de şoapte.

Şi se aud prin cer ades
Cum robii se închină,
Eu am rămas şi am ales
Pămînt contra lumină.

Mi-e dor de cer, dar tot rămîn
Să mai colind pămîntul,
Aş tot pleca, dar iar mă-ngîn
Cu trăsnetul şi vîntul.

Dau foc cuvîntului în pumn
Şi-l sting ades cu lacrimi,
Şi-n pulberea arzînd în scrum
Rămîn aceleaşi patimi.

Dînd nume

Iubita mea, nu mai privi spre munte,
El e cuprinsul paşilor în doi,
Doar norii-n rotocoalele cărunte
Privesc fără de milă peste noi.
Din munţi am cumpărat blestemul mării
Ce mă lega de zidul plin de moarte
Şi, ca un semn, pe ceasul depărtării
Am pus mereu speranţele deşarte.

Şi mai rosteşte sacadat poemul
Ce-n litere de sînge a fost scris,
Îmi dă tîrcoale noaptea cu îndemnul
Acelor creste legănînd abis.
Am pribegit în munţi odinioară
Cu apele în susur de văpaie,
Dar cerul peste munte se coboară
Şi roua dimineţii-n ochi şiroaie.

Să nu priveşti spre muntele-n furtună,
Prea multe dintr-odată s-or ivi
Şi-n mine vei fi tu, şi împreună
Ca doi copii dezastrul vom privi.
Tu ai să-mi spui chemarea împlinirii,
Cînd vulturii roti-se-vor sub stele,
Şi din cascade, strana amintirii,
Va legăna-n pădure gînduri grele.

În nimbul crestelor cu capre negre,
Un chip de zeu privirea va veghea,
Şi-n jurămîntul focului din pietre
Ai să rămîi tîrziu, tîrziu, a mea.
Atunci să spui pădurii seculare
Pămînt îmbrăţişat de cer în rugă,
Şi-om fi aproape cît e depărtare
În pasul cerbilor ce dau să fugă.