Printr-o stranie prejudecată colectivă, cei ce vor să devină poeţi cred că îi aşteaptă care triumfale trase de cai albi înaripaţi care să-i ducă în nemurire. Puţini sunt cei care conştientizează că trebuie să dărâme un munte, zămislind furtuni de nesomn, ca nişte profeţi ai deznădejdii în tragice sacrificii, ca să-şi povestească durerile şi să-şi arate rănile, devenind victime voluntare. Ori un argonaut căutând Lâna de Aur, evadând din propria crisalidă cu îndrăzneala de a naviga cu plăcere în mările riscului sau flutur atras de lămpile incandescente în tremur de foc sacru şi pieire în nădejde de nouă naştere.
Iată, Daniel–Dumitru Darie este unul dintre poeţii minunaţi, născut iar nu făcut, prins în dansul fluturilor, al iubirii şi al morţii. A intrat în literatură scăpărând delir în cuvinte amăgitoare, în culori elegante ce ard superstiţii în pasaje dătătoare de Viaţă. Şi de Moarte. Şi de Rugăciune. Şi de Blestem. Aleluia...
I-au scăpat literele în miere deochiată ca să făurească cuvinte topite în aluaturi de haremuri sublime descoperite sub sălcii pletoase de pe malurile Dunării, la Drobeta-Turnu Severin. Poate ca să ne bucure auzul cu vorbe vrăjite şi să ne alunge din cutele sufletului întunericul sau crisparea. Ca un cântăreţ cu mirosul fânului în gură, cu o atracţie calorică interiorizată. Are talent înnăscut, are ştiinţa sublimării pasiunilor proprii, sedus de farmecul universului imaginar şi uman.
Dezrobit de falsele minuni, s-a logodit cu stelele, hrănindu-se cu logosuri din miezuri de prescură. Mă simt minunat în vecinătatea versurilor sale, sedus de aglomerarea de superlative abstracte în prefaceri ce reprezintă justificarea şi încordarea autorului. Reliefarea sensibilităţii poetice e oglindită în respectul pentru viaţă (în toate ipostazele ei ca o conştiinţă a reînvierii prin limbă în respiraţie ce înseamnă felul său de a trăi).
Limpezit de metamorfoze, vine de niciunde în ţara lăutarilor nemuritori, pentru a învăţa numele lor ca pe al băuturilor scumpe, dar aducând cu el gustul zaibărului şi al ţuicii autohtone.
De aici înainte nu se va mai risipi în zădărnicie, ci, ca într-o îngenunchere la marginea Dunării, în taină şi rugă îşi va ridica o mănăstire de cuget cu luciri de candelă aprinsă de destin. Aşa se va putea ridica din vâltorile lumii prin strâmtorile făuritorilor de frumos în ţara fântânilor albastre cu izvoare mângâiate de fulgere. Cu torţe în mâini, cu zurgălăi la picioare, călare pe-un cal lumesc dar năzdrăvan, a luat potecile nopţii-n copite, îngânat de frunze, spre cerul nopţii înjurat de rapsozii universului, greierii. Crede că-i atât de firesc să se ascundă în infinit, trecând prin pârâul cerbilor cu cântec în ecouri la fel de fireşti ca un destin de depărtare. Cu tâmple blindate de amintiri, îşi scutură degetele cu leruiler pe foi albe dezlănţuite furtunos în omături pure. Linia capului, a vieţii, a norocului şi a destinului lasă prin palma dreaptă sămânţuri de lumină lângă ideea de decolare din neştiut păcat în alt păcat, unde tremură zeiţe cu parfum de calapăr, respirând naştere sau înviere, îndurând viscole spre nemărginirea clocotitoare.
Ioan Gligor Stopiţa, Sibiu
