marți, 5 decembrie 2006

Dedat la laptele nebunilor frumoşi

Printr-o stranie prejudecată colectivă, cei ce vor să devină poeţi cred că îi aşteaptă care triumfale trase de cai albi înaripaţi care să-i ducă în nemurire. Puţini sunt cei care conştientizează că trebuie să dărâme un munte, zămislind furtuni de nesomn, ca nişte profeţi ai deznădejdii în tragice sacrificii, ca să-şi povestească durerile şi să-şi arate rănile, devenind victime voluntare. Ori un argonaut căutând Lâna de Aur, evadând din propria crisalidă cu îndrăzneala de a naviga cu plăcere în mările riscului sau flutur atras de lămpile incandescente în tremur de foc sacru şi pieire în nădejde de nouă naştere.
Iată, Daniel–Dumitru Darie este unul dintre poeţii minunaţi, născut iar nu făcut, prins în dansul fluturilor, al iubirii şi al morţii. A intrat în literatură scăpărând delir în cuvinte amăgitoare, în culori elegante ce ard superstiţii în pasaje dătătoare de Viaţă. Şi de Moarte. Şi de Rugăciune. Şi de Blestem. Aleluia...
I-au scăpat literele în miere deochiată ca să făurească cuvinte topite în aluaturi de haremuri sublime descoperite sub sălcii pletoase de pe malurile Dunării, la Drobeta-Turnu Severin. Poate ca să ne bucure auzul cu vorbe vrăjite şi să ne alunge din cutele sufletului întunericul sau crisparea. Ca un cântăreţ cu mirosul fânului în gură, cu o atracţie calorică interiorizată. Are talent înnăscut, are ştiinţa sublimării pasiunilor proprii, sedus de farmecul universului imaginar şi uman.
Dezrobit de falsele minuni, s-a logodit cu stelele, hrănindu-se cu logosuri din miezuri de prescură. Mă simt minunat în vecinătatea versurilor sale, sedus de aglomerarea de superlative abstracte în prefaceri ce reprezintă justificarea şi încordarea autorului. Reliefarea sensibilităţii poetice e oglindită în respectul pentru viaţă (în toate ipostazele ei ca o conştiinţă a reînvierii prin limbă în respiraţie ce înseamnă felul său de a trăi).
Limpezit de metamorfoze, vine de niciunde în ţara lăutarilor nemuritori, pentru a învăţa numele lor ca pe al băuturilor scumpe, dar aducând cu el gustul zaibărului şi al ţuicii autohtone.
De aici înainte nu se va mai risipi în zădărnicie, ci, ca într-o îngenunchere la marginea Dunării, în taină şi rugă îşi va ridica o mănăstire de cuget cu luciri de candelă aprinsă de destin. Aşa se va putea ridica din vâltorile lumii prin strâmtorile făuritorilor de frumos în ţara fântânilor albastre cu izvoare mângâiate de fulgere. Cu torţe în mâini, cu zurgălăi la picioare, călare pe-un cal lumesc dar năzdrăvan, a luat potecile nopţii-n copite, îngânat de frunze, spre cerul nopţii înjurat de rapsozii universului, greierii. Crede că-i atât de firesc să se ascundă în infinit, trecând prin pârâul cerbilor cu cântec în ecouri la fel de fireşti ca un destin de depărtare. Cu tâmple blindate de amintiri, îşi scutură degetele cu leruiler pe foi albe dezlănţuite furtunos în omături pure. Linia capului, a vieţii, a norocului şi a destinului lasă prin palma dreaptă sămânţuri de lumină lângă ideea de decolare din neştiut păcat în alt păcat, unde tremură zeiţe cu parfum de calapăr, respirând naştere sau înviere, îndurând viscole spre nemărginirea clocotitoare.
Ioan Gligor Stopiţa, Sibiu

luni, 4 decembrie 2006

Cuvântul, ca un Prieten

Puţini sunt autorii pe care i-am editat şi care să îmi dea senzaţia că foaia scrisă este un intermediar ce doar ne face cunoştinţă. Uşor nelalocul ei această cunoştinţă, atâta vreme cât cuvintele zboară atât de lesne între două priviri, între două minţi. A fost o vreme când ceea ce din comoditate numim „telepatie” era, de fapt, mijlocul de comunicare între oameni, între minţile aparţinând aceleiaşi comunităţi. Este ceea ce se întâmplă în cazul acestui autor în cazul nostru, în ultimă instanţă, al aparţinătorilor aceleiaşi comunităţi întru Minte, întru Cuvânt şi întru Dragoste. Aproape că nu trebuie să vorbeşti. Este deajuns o privire de o secundă cât un secol pentru ca hârtia să devină doar o mărturie a întâlnirii, o mărturie a Cuvântului nerostit, neîntrupat, pentru că nu este nevoie de rostire sau întrupare atunci când Cuvântul este Prieten.
George Arhip, Sibiu

duminică, 3 decembrie 2006

Impresii după citire

Inscripţie în Anti-Teze” nu este primul volum al poetului Daniel-Dumitru Darie-3D. Este volumul al doilea, urmează al treilea, şi mai departe, până la şapte. De şapte ştiu eu!
După felul cum scrie şi după vigoarea şi tinereţea domniei sale, eu cred că ne va uimi. Primul volum nu a apărut încă; va apărea, poate, printre ultimele. Daniel scrie poezie din tinereţe, şi nu se arată timiditatea ca fiind cea care l-a oprit până acum să publice. Nici vorbă. Nici mulţumirea de sine sau egoismul. Pur şi simplu nu s-a gândit să ne dea şi nouă din puterea gândirii şi a cuvântului. Până acum.
Poetul Daniel-Dumitru Darie nu plânge pe liră, nu ne arată iubiri platonice, nici vorbe linguşitoare sau dulci. Adânc înfipt în creaţie, ne lasă mai mult decât un testament:
Când voi muri,
căci o să mor odată
să-mi cânte o fanfară,
o fanfară militară
romanţa doinelor din codri,
romanţă pentru toţi eroii,
romanţe pentru viaţa mea!

Iar dacă şi clopotele
or să bată,
un tun să năpădească
tăcerea mea.
Şi totuşi:
Astfel eu voi trăi!
Atunci când voi muri
De-o fi să mor cândva!
Este sigur că nu va muri. Unui om cu o asemenea putere creativă, atunci când va fi să moară fizic, îi va rămâne opera solidă, cerebrală.
Daniel aleargă peste zări, cu imaginaţia, dar şi fizic, colindând ţara în lung şi-n lat şi căutând ceva. Nu ştie nici el ce caută. Poate caută absolutul. Sau poate liniştea după care tânjesc toţi marii autori.
Volumul de faţă cuprinde de toate, de la pastel:
E prea frumos, afară iar e viscol,
pământul este tras de şapte cai
şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol
şi vântul cântă ore lungi la nai.
la poezia de dragoste:
Stai liniştită, încă mai e vreme
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Mai prinde-mă de mână, nu te teme,
Sunt lângă tine şi voi sta aşa.
Şi văzând că:
S-au furat toţi trandafirii,
Lumea-i plină de decrete,
Peste cărţile nefirii
Între şoaptele secrete.
3D ne arată o altă faţă a autorului, pe care, în mod sigur, o vom regăsi şi în viitoarele volume; este un revoltat. Şi a fost revoltat şi în trecut. Dar nimic nu l-a putut opri să-şi aştearnă gândurile pe coala albă şi să ne bucure şi pe noi, ceilalţi muritori în lumea asta nouă şi atât de săracă în literatură. O carte care, prevăd, va avea loc în raftul şi inima tuturor iubitorilor de frumos şi adevăr.
Ioan Crişan, Sibiu