miercuri, 15 noiembrie 2006

Inscripţie autobiografică

Vin din marginea ţării, din acea comună cu nume rezonând în credinţa neamului, Pristol. O comună în care cocoşul se aude cântând în trei ţări: România, Bulgaria şi Iugoslavia (din păcate acum doar Serbia). Şi de cumva cocoşii nu cântă toţi la fel, în mod sigur pe malurile Dunării, atât la noi, cât şi peste Dunăre, pe malurile Timokului oamenii vorbesc aceeaşi limbă română.
Aşadar, de aici am plecat. Drumurile vieţii s-au tot derulat, dar cu excepţia anilor de studenţie, pământul Olteniei m-a tot chemat înapoi. M-a chemat şi felul de a fi al oamenilor, aprigi ca focul de paie, dar cu suflete curate. şi cum drumurile m-au mai dus şi peste graniţele politice ale ţării, glasul plaiurilor de vis mi-a răsunat tot timpul ca o necesară de-a pururi revenire acasă.
Iar dacă îmi este sfântă Oltenia, îmi sunt la fel de sfinte Moldova şi Ardealul, Maramureşul şi Dobrogea, Bucovina şi Basarabia; îmi este sfânt tot pământul românesc, necuprins încă în nişte graniţe – mereu în mişcare şi trasate de multe ori în cancelarii sau corturi de campanie, ciuntite de Diktate şi Tratate, de războaie şi năvăliri.
Am trecut prin vreme, păşind dintr-o orînduire în alta, trăind şi suferind, laolaltă cu toţi cei de pe pământul românesc, vremuri şi mai rele şi mai bune. Sunt un om de pe aceste pământuri ce plânge de multe ori privind la cei din jur. Sau se bucură cu cei din jur. Un om ce trăieşte în viaţa de zi cu zi, visând zi de zi. Un om ce iubeşte, un om ce regretă, un om la fel cum toţi se regăsesc în suflet.
Acesta sunt eu. Pot fi înţeles sau condamnat, pot fi lăudat sau criticat. Pot fi chiar pus la pământ. Dar niciodată nu voi putea fi convins să tac, să nu spun ceea ce am eu sau înţeleg că au alţii pe suflet. şi chiar de nu sunt un tribun, dau drumul acestor trăiri în ceea ce pun pe hârtie şi, poate şi prin ceea ce scriu eu, va fi mai bine.
P.S. Şi, oricâte adevăruri am împrumutat cuvântului, cârtitorii au avut câte ceva de zis. Nu mă cunosc în realitate, dar ei ştiu totul despre mine. Nu m-au judecat, dar m-au condamnat. Nu m-au citit, dar m-au criticat. Mereu în lipsă, mereu într-o aşa-zisă contumacie. Când vor avea curajul să mă citeze la dreapta lor judecată?
Mi se va da oare destul timp să le şi spun tot ceea ce am de spus?