duminică, 29 septembrie 1985

Dînd nume

Iubita mea, nu mai privi spre munte,
El e cuprinsul paşilor în doi,
Doar norii-n rotocoalele cărunte
Privesc fără de milă peste noi.
Din munţi am cumpărat blestemul mării
Ce mă lega de zidul plin de moarte
Şi, ca un semn, pe ceasul depărtării
Am pus mereu speranţele deşarte.

Şi mai rosteşte sacadat poemul
Ce-n litere de sînge a fost scris,
Îmi dă tîrcoale noaptea cu îndemnul
Acelor creste legănînd abis.
Am pribegit în munţi odinioară
Cu apele în susur de văpaie,
Dar cerul peste munte se coboară
Şi roua dimineţii-n ochi şiroaie.

Să nu priveşti spre muntele-n furtună,
Prea multe dintr-odată s-or ivi
Şi-n mine vei fi tu, şi împreună
Ca doi copii dezastrul vom privi.
Tu ai să-mi spui chemarea împlinirii,
Cînd vulturii roti-se-vor sub stele,
Şi din cascade, strana amintirii,
Va legăna-n pădure gînduri grele.

În nimbul crestelor cu capre negre,
Un chip de zeu privirea va veghea,
Şi-n jurămîntul focului din pietre
Ai să rămîi tîrziu, tîrziu, a mea.
Atunci să spui pădurii seculare
Pămînt îmbrăţişat de cer în rugă,
Şi-om fi aproape cît e depărtare
În pasul cerbilor ce dau să fugă.