duminică, 23 iunie 1985

Rămâi...

Rămîi cu toată şoapta sfîntă
Să închinăm acest pahar,
O veche taină ne încîntă
Să ne iubim fără habar.

Să priveghem cu ochi de soartă
Al vremii mers necontenit,
Şi să pornim pe-a lumii poartă
Ca să plutim spre infinit.

Rămîi, ridică astă cupă
Cu vinul negru de Cotnar,
În mine-i ceva să se rupă
Şi ţie să se dea în dar.

Iar vorba noastră-i prea departe
Şi mai departe decît noi,
Şi astfel noi sîntem departe
De vechile poveşti în doi.

Ridică-te din amănunte
Eu mîna dreaptă o ridic,
Cu toate cutele-mi cărunte
Primeşte-mă, atît mai zic.

Rămîi, ridică-ţi mîna stîngă
Privind acum pe chipul meu,
Poate-ai să vezi c-o să se frîngă
Acel ce l-ai ştiut mereu.

Dar hai şi îţi ridică fruntea
Ca lacrimile să îţi şterg,
Deasupra noastră este puntea
Pe care trebuie să merg.

Nimic, nici sfintele cuvinte,
Nu se astern în palma ta,
Şi tot nimic, tu ia aminte
Nu mai citeşti pe viaţa mea.

Acum rămîi fără speranţe,
O clipă stau şi am să plec,
Se-aude murmur de romanţe
Şi a rămas izvorul sec.

Noi l-am umplut cu apă vie
Şi-apoi tot noi l-am tulburat,
Acum nimic nu se mai ştie
Rămîi cu bine! Am plecat!...