marți, 14 mai 1985

Şi iar de ce?

Apoi, de ce? De ce nu plîng?
De ce nu rîd şi nu-s mişcat
De tot ce e adevărat
Şi doar durerile le strîng?

De ce ca Sfinxul în tăceri
Mi-arunc privirea către cer,
Cătînd înaltului mister
Apus şi mort fără dureri?

De ce? De ce nu pot să plîng
Şi n-am nici gînd, nici fericiri,
Nici împliniri şi nici iubiri,
De ce în minte-atîtea strîng?

Aşa, cu fruntea aplecată
Îmi cînt eterna rugăciune,
Şi mă închin cu sfiiciune
Spunînd în taină: “Niciodată”!

Dar dacă n-am nici cui le zice,
Le strîng pe coala de hîrtie,
Şi-apoi le-aş da cu dărnicie
De cineva ar fi ferice.

Dar nimeni nu se-ntreabă vreodată
De am privirea-n somn însîngerată
Cînd mă semnez cu vocea mea uitată
Spunînd, mereu şi veşnic,“Niciodată”!