luni, 15 ianuarie 2007

Existenţialitatea simplului destin

Poet al neliniştilor, Daniel-Dumitru Darie, este un autor de texte cu frumuseţi stranii. Continuitatea versurilor din poeziile sale este imprevizibilă, unind o sintaxă ce străluceşte prin inovaţie, cu o structurare imagistică fără precedent.
Volumul e aşezat pe imaginea centrală a iubirii alungate din Rai, în care El şi Ea par întorşi cu spatele unul către celălalt, în rol principal rămâ-nând el, Poetul, nostalgic şi temător, când este vorba de discursul său contrariant, din care se nasc răsărituri trădate, răzbătătoare din puseuri marcat melancolice, dar care ajung direct la cititor, subjugându-l pe acesta prin mărturisirea iubitului risipitor care se întoarce, obsesiv, spre lumea creată de el şi în care şi-a întemeiat fiinţa bucuriei.
Dacă bine am perceput poezia lui Daniel-Dumitru Darie (3D!), lumea creată, populată sărac, dar bogată imagistic, este o căutare voită a singurătăţii, e un refugiu în care poetul se retrage să-şi oblojească rănile din dragoste, să-şi replieze „soldaţii” pentru un nou atac asupra meandrelor vieţii. Dar o durere e înlocuită cu alta, aşa că poetul nu rămâne „sărac” în suferinţă, iar şansa lui de comunicare sporeşte datorită acestei himere, iubirea.
Versurile peste care au trecut decenii (1985) sunt în armonie deplină cu altele noi (2006), marcate toate de iubirea pământeană şi celestă în acelaşi timp. E ca şi cum poetul ar fi avut o amnezie şi o împrejurare favorabilă l-a trezit în alt timp în care şi-a regăsit trăirile vechi.
În ciuda debordantei fantezii, a întoarcerii sub alte forme la aceeaşi temă, subordonată unei profunde reflexivităţi, şi chiar în ciuda originalităţii metaforice şi imagistice, arsenalul poetic, paradoxal, este extrem de concis şi de accesibil. Stăruie, însă, performanţa, un dar al poeţilor autentici de a intui, netrucată, simplitatea în rostirea adevărurilor existenţiale.
Pe lângă muzicalite, plasticitatea, cum am mai spus-o, constituie o calitate în plus, sporind vraja şi reverberaţia emoţională, poetul creând admirabile tablouri, prin explorarea valenţelor plastice ale cuvântului.
De scos în evidenţă e că poetul Daniel-Dumitru Darie, este un spirit rar, în care omul şi poetul s-au contropit definitiv. Existenţa sa s-a sublimat în poezie, iar poezia s-a revărsat fabulos în viaţa sa cotidiană. Să nu uităm a menţiona că Daniel-Dumitru Darie nu s-a lăsat sedus de amăgitoarele meandre ale modei şi a succesului ieftin, rămânând, în plus, constant, adeptul mult mai rar întâlnitului vers clasic.
Mădălina Loredana Olteanu

marți, 5 decembrie 2006

Dedat la laptele nebunilor frumoşi

Printr-o stranie prejudecată colectivă, cei ce vor să devină poeţi cred că îi aşteaptă care triumfale trase de cai albi înaripaţi care să-i ducă în nemurire. Puţini sunt cei care conştientizează că trebuie să dărâme un munte, zămislind furtuni de nesomn, ca nişte profeţi ai deznădejdii în tragice sacrificii, ca să-şi povestească durerile şi să-şi arate rănile, devenind victime voluntare. Ori un argonaut căutând Lâna de Aur, evadând din propria crisalidă cu îndrăzneala de a naviga cu plăcere în mările riscului sau flutur atras de lămpile incandescente în tremur de foc sacru şi pieire în nădejde de nouă naştere.
Iată, Daniel–Dumitru Darie este unul dintre poeţii minunaţi, născut iar nu făcut, prins în dansul fluturilor, al iubirii şi al morţii. A intrat în literatură scăpărând delir în cuvinte amăgitoare, în culori elegante ce ard superstiţii în pasaje dătătoare de Viaţă. Şi de Moarte. Şi de Rugăciune. Şi de Blestem. Aleluia...
I-au scăpat literele în miere deochiată ca să făurească cuvinte topite în aluaturi de haremuri sublime descoperite sub sălcii pletoase de pe malurile Dunării, la Drobeta-Turnu Severin. Poate ca să ne bucure auzul cu vorbe vrăjite şi să ne alunge din cutele sufletului întunericul sau crisparea. Ca un cântăreţ cu mirosul fânului în gură, cu o atracţie calorică interiorizată. Are talent înnăscut, are ştiinţa sublimării pasiunilor proprii, sedus de farmecul universului imaginar şi uman.
Dezrobit de false minuni, s-a logodit cu stelele, hrănindu-se cu logosuri din miezuri de prescură. Mă simt minunat în vecinătatea versurilor sale, sedus de aglomerarea de superlative abstracte în prefaceri ce reprezintă justificarea şi încordarea autorului. Reliefarea sensibilităţii poetice e oglindită în respectul pentru viaţă (în toate ipostazele ei ca o conştiinţă a reînvierii prin limbă în respiraţie ce înseamnă felul său de a trăi).
Limpezit de metamorfoze, vine de niciunde în ţara lăutarilor nemuritori, pentru a învăţa numele lor ca pe al băuturilor scumpe, dar aducând cu el gustul zaibărului şi al ţuicii autohtone.
De aici înainte nu se va mai risipi în zădărnicie, ci, ca într-o îngenunchere la marginea Dunării, în taină şi rugă îşi va ridica o mănăstire de cuget cu luciri de candelă aprinsă de destin. Aşa se va putea ridica din vâltorile lumii prin strâmtorile făuri-torilor de frumos în ţara fântânilor albastre cu izvoare mângâiate de fulgere. Cu torţe în mâini, cu zurgălăi la picioare, călare pe-un cal lumesc dar năzdrăvan, a luat potecile nopţii-n copite, îngânat de frunze, spre cerul nopţii înjurat de rapsozii universului – greierii. Crede că-i atât de firesc să se ascundă-n infinit, trecând prin pârâul cerbilor cu cântec în ecouri la fel de fireşti ca un destin de depărtare. Cu tâmple blindate de amintiri, îşi scutură degetele cu lerui-ler pe foi albe dezlănţuite furtunos în omături pure. Linia capului, a vieţii, a norocului şi a destinului lasă prin palma dreaptă sămânţuri de lumină lângă ideea de decolare din neştiut păcat în alt păcat, unde tremură zeiţe cu parfum de calapăr, respirând naştere sau înviere, îndurând viscole spre nemărginirea clocotitoare.
Ioan Gligor Stopiţa

luni, 4 decembrie 2006

Cuvântul, ca un Prieten

Puţini sunt autorii pe care i-am editat şi care să îmi dea senzaţia că foaia scrisă este un intermediar ce doar ne face cunoştinţă. Uşor nelalocul ei această cunoştinţă, atâta vreme cât cuvintele zboară atât de lesne între două priviri, între două minţi. A fost o vreme când ceea ce din comoditate numim „telepatie” era, de fapt, mijlocul de comunicare între oameni, între minţile aparţinând aceleiaşi comunităţi. Este ceea ce se întâmplă în cazul acestui autor – în cazul nostru, în ultimă instanţă, al aparţinătorilor aceleiaşi comunităţi întru Minte, întru Cuvânt şi întru Dragoste. Aproape că nu trebuie să vorbeşti. Este deajuns o privire de o secundă cât un secol pentru ca hârtia să devină doar o mărturie a întâlnirii, o mărturie a Cuvântului – nerostit, neîntrupat, pentru că nu este nevoie de rostire sau întrupare atunci când Cuvântul este Prieten.
George Arhip

duminică, 3 decembrie 2006

Impresii după citire

Inscripţie în Anti-Teze” nu este primul volum al poetului Daniel-Dumitru Darie -3D. Este volumul al doilea, urmează al treilea, şi mai departe, până la şapte. De şapte ştiu eu!
După felul cum scrie şi după vigoarea şi tinereţea domniei sale, eu cred că ne va uimi. Primul volum nu a apărut încă; va apărea, poate, printre ultimele. Daniel scrie poezie din tinereţe, şi nu timiditaea l-a oprit până acum să publice. Nici vorbă. Nici mulţumirea de sine sau egoismul. Pur şi simplu nu s-a gândit să ne dea şi nouă din puterea gândirii şi a cuvântului. Până acum.
Poetul Daniel-Dumitru Darie nu plânge pe liră, nu ne arată iubiri platonice, nici vorbe linguşitoare sau dulci. Adânc înfipt în creaţie, ne lasă mai mult decât un testament:
Când voi muri,
căci o să mor odată
să-mi cânte o fanfară,
o fanfară militară
romanţa doinelor din codri,
romanţă pentru toţi eroii,
romanţe pentru viaţa mea!

Iar dacă şi clopotele
or să bată,
un tun să năpădească
tăcerea mea.
Şi totuşi:
Astfel eu voi trăi!
Atunci când voi muri
De-o fi să mor cândva!
Este sigur că nu va muri. Unui om cu o asemenea putere creativă, atunci când va fi să moară fizic, îi va rămâne opera solidă, cerebrală.
Daniel aleargă peste zări, cu imaginaţia, dar şi fizic, colindând ţara în lung şi-n lat şi căutând ceva. Nu ştie nici el ce caută. Poate caută absolutul. Sau poate liniştea după care tânjesc toţi marii autori.
Volumul de faţă cuprinde de toate, de la pastel:
E prea frumos, afară iar e viscol,
pământul este tras de şapte cai
şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol
şi vântul cântă ore lungi la nai.
la poezia de dragoste:
Stai liniştită, încă mai e vreme
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Mai prinde-mă de mână, nu te teme,
Sunt lângă tine şi voi sta aşa.
Şi văzând că:
S-au furat toţi trandafirii,
Lumea-i plină de decrete,
Peste cărţile nefirii
Între şoaptele secrete.
3D ne arată o altă faţă a autorului, pe care, în mod sigur, o vom regăsi şi în viitoarele volume; este un revoltat. Şi a fost revoltat şi în trecut. Dar nimic nu l-a putut opri să-şi aştearnă gândurile pe coala albă şi să ne bucure şi pe noi, ceilalţi muritori în lumea asta nouă şi atât de săracă în literatură. O carte care, prevăd, va avea loc în raftul şi inima tuturor iubitorilor de frumos şi adevăr.
Ioan Crişan

miercuri, 15 noiembrie 2006

Inscripţie autobiografică

Vin din marginea ţării, din acea comună cu nume rezonând în credinţa neamului, Pristol. O comună în care cocoşul se aude cântând în trei ţări: România, Bulgaria şi Iugoslavia (din păcate acum doar Serbia). Şi de cumva cocoşii nu cântă toţi la fel, în mod sigur pe malurile Dunării, atât la noi, cât şi peste Dunăre, pe malurile Timokului oamenii vorbesc aceeaşi limbă română.
Aşadar, de aici am plecat. Drumurile vieţii s-au tot derulat, dar cu excepţia anilor de studenţie, pământul Olteniei m-a tot chemat înapoi. M-a chemat şi felul de a fi al oamenilor, aprigi ca focul de paie, dar cu suflete curate. şi cum drumurile m-au mai dus şi peste graniţele politice ale ţării, glasul plaiurilor de vis mi-a răsunat tot timpul ca o necesară de-a pururi revenire acasă.
Iar dacă îmi este sfântă Oltenia, îmi sunt la fel de sfinte Moldova şi Ardealul, Maramureşul şi Dobrogea, Bucovina şi Basarabia; îmi este sfânt tot pământul românesc, necuprins încă în nişte graniţe – mereu în mişcare şi trasate de multe ori în cancelarii sau corturi de campanie, ciuntite de Diktate şi Tratate, de războaie şi năvăliri.
Am trecut prin vreme, păşind dintr-o orînduire în alta, trăind şi suferind, laolaltă cu toţi cei de pe pământul românesc, vremuri şi mai rele şi mai bune. Sunt un om de pe aceste pământuri ce plânge de multe ori privind la cei din jur. Sau se bucură cu cei din jur. Un om ce trăieşte în viaţa de zi cu zi, visând zi de zi. Un om ce iubeşte, un om ce regretă, un om la fel cum toţi se regăsesc în suflet.
Acesta sunt eu. Pot fi înţeles sau condamnat, pot fi lăudat sau criticat. Pot fi chiar pus la pământ. Dar niciodată nu voi putea fi convins să tac, să nu spun ceea ce am eu sau înţeleg că au alţii pe suflet. şi chiar de nu sunt un tribun, dau drumul acestor trăiri în ceea ce pun pe hârtie şi, poate şi prin ceea ce scriu eu, va fi mai bine.
P.S. Şi, oricâte adevăruri am împrumutat cuvântului, cârtitorii au avut câte ceva de zis. Nu mă cunosc în realitate, dar ei ştiu totul despre mine. Nu m-au judecat, dar m-au condamnat. Nu m-au citit, dar m-au criticat. Mereu în lipsă, mereu într-o aşa-zisă contumacie. Când vor avea curajul să mă citeze la dreapta lor judecată?
Mi se va da oare destul timp să le şi spun tot ceea ce am de spus?

luni, 16 octombrie 2006

Inscripţie pentru noaptea mea

Scriu alambicat precum se pare,
Mulţi doar prima formă o-nţeleg
Fără să-nţeleagă-a mea mirare
Şi izvorul nopţii ce-l dezleg.

Scriu ca om, deşi, între cuvinte
Mai adun şi şoaptă şi suspin
Şi mai ştiu că nu-s deloc cuminte
Când la zorii zilei mă închin.

Scriu şi uit că noaptea trece-n clipă
Iar eu clipa o transform în zi,
Dar, mereu fiind vorbă risipită,
Prin trecut vă las a mă privi.

Scriu în rânduri, glasuri şi accente
Şi las gândul să cuprindă tot,
Doar viaţa-n valuri repetente
E şi risipire şi complot.

Vreau să scriu direct şi mai pe faţă
Deşi încă mă ascund de gând,
Dar vă dăruiesc o dimineaţă
Iar eu plec în noaptea mea plângând.

marți, 25 aprilie 2006

Între da şi nu

De ţi-e greu să mai rosteşti cuvinte,
Te întreabă-n fapte ce rosteşti?
Cum orice protest e-o rugăminte,
Eu sunt un hotar ce ţi-l doreşti.

Peste gând hoinar ca o-ntrebare
Trec prin tine şoapte şi chemări,
Ca venind mereu din depărtare,
Să-ţi găsesc răspuns la întrebări.

Între absolut şi împlinire,
Eu am pasul meu de călător,
Şi mereu îţi sunt o amintire
Prinsă-ntre clepsidră şi decor.

De ţi-e greu să-ţi rostuieşti uitarea,
Te întreabă cum exişti acum?
Şi cum valul mării spală marea,
Drumul meu se-nchide-n al tău drum.

Ca un adevăr al vieţii noastre,
Eu rostesc cuvinte şi tu taci,
Dar privind mereu spre zări albastre
În tăcerea ta mai mult îmi placi.

Şi cum greu îţi e să-ţi vezi privirea,
Vei fi şoapta ce o împlineşti,
Şi lăsînd în urmă ne-mplinirea
Îmi vei spune chiar că mă iubeşti.

Între da şi nu
Stai mereu doar tu
Ca un vis ce nu vrei a-l uita,

Între nu şi da
Plînge viaţa ta,
Doar răspunsul meu te va-ntreba.

Da mereu cînd tu,
Îl doreşti pe nu
Şi priveşti un cer înseninat,

Şi mereu doar da
Cînd speranţa mea
Va deschide ceru-ncătuşat.